azi…

m-am trezit zâmbind… poate din cauza unui vis pe care însă l-am uitat odată cu ivirea zorilor. când am ieşit din scara blocului, din senin s-a iţit un vând puternic care mi-a smuls clama din păr… în umbră (căci la 6.30 încă mai sunt aprinse felinarele) arătam ca Meduza. tramvaiul am reuşit să-l pierd… pleca exact când traversam strada… eram sigură că o să fie o zi bună. am reuşit să pierd şi autobuzul… am hotărât să merg pe jos deşi era posibil să nu ajung în 15 minute. nu am ajuns, aşa că am semnat mai târziu… noroc că mă cunoaşte secretara. tot drumul nu am reuşit să-mi şterg zâmbetul cu care mă trezisem… zâmbeam pur şi simplu… fără motiv, fără direcţie, fără încetare, exact ca atunci când a venit Matei la mine în botanică, m-a luat de mână şi nu a mai vrut să meargă cu ceilalţi copii să se joace … mă simţeam atât de bine încât m-am dus şi am cumpărat cadouri pentru prieteni, chiar dacă nu sărbătorim nimic… încă zâmbesc deşi nu ştiu de ce… v-am făcut şi pe voi să zâmbiţi? ce bine ar fii să se transmită “virusul” ăsta pe cale aeriană … hapciu…