Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

m-am săturat de cuvinte… şi cum mâine sunt copil şi am voie să fac mofturi o să ascult ce ascultam la 5 ani…

melodia 1

melodia 2

La mulţi ani! dacă vă mai consideraţi măcar o zi pe an copii

dacă-i bine sărbătorim… dacă-i rău ne înecăm amarul … noi să fim sănătoşi… că oricum bem.

chit că-i abia prânzul o scriu, nu de alta, dar sigur nu mi se mai întâmplă nimic fiindcă o să dorm toată ziua.

astăzi… completaţi voi restul că tot n-am reuşit să prind tramvaiul
azi am îmbrăcat un sari … mai că-mi venea să mă pictez cu henna, să învăţ hindi şi să plec să mă scald în Gange… dacă aş avea câte o oră timp să mă îmbrac în fiecare zi…

fiindcă ieri m-am trezit, din cauza melodiei, cu oameni care mă acuzau de sentimentalisme pentru astăzi am ales una niţel mai cinică…

aseară am primit o poveste frumoasă de tot… dacă-mi dă voie autorul - povestitor o încarc şi pe pagină să o ascultaţi şi voi

(hmmm… musai de găsit traducere)

uneori se întâmplă să-mi placă unele melodii mai mult decât filmul în care le-am auzit (filmul fu niţel cam prea siropos) … atunci evident le caut după un nume prezumptiv… că aşa-mi sună mie melodia aia…

şi caută!!!! numa’ că melodii cu numele acela sunt multe şi de la multe formaţii… păi doar nu o să le descarc pe toate… aleg formaţia cu cel mai ciudat nume… cică “SixpenceNoneTheRicher” la ei ăsta-i nume de formaţie… mda… ce să zic?… îmi plăcu piesa lor:

acu-mi dau seama că am mai văzut videoclipul ăsta cândva… e clar! am îmbătrânit dacă am putut să uit tocmai de melodia asta… uăf!

pui de om, întâmplarea de astăzi are loc în ţinutul Soarelui.

Soarele era un stăpânitor aspru şi drept… dar nu era rău, dragul meu… trebuia să fie aspu fiindcă avea de stăpânit peste întinsul mărilor cu sirene şi al câmpiilor cu fluturi… şi nu era foarte uşor să faci neamul fluturesc să te asculte… ei fiind ştiuţi cu o fire nestatornică…
Foarte mândru era Soarele de împărăţia sa, căci toate mergeau strună şi nu se plângea nimeni (afară de liliac, dar îl ierta fiindcă stătea mereu cu capul în jos şi vedea lucrurile pe dos)… însă cel mai mândru era Împăratului de cei trei fii ai lui. erau frumoşi feciorii Soarelui… atât de frumoşi că, atunci când străbăteau bolta în carul tatălui lor florile întorceau capul după ei, iar cântul sirenelor amuţea.
Mândri şi voinici erau cei trei fraţi… ziua întreagă şi-o petreceau ducând solii pentru Soare sau măsurându-şi forţele cu norii cei mari aducători de ploaie… îi prindeau şi-i strâgeau până revărsau peste lume întreaga lor povară. noaptea însă luau chip de Zburători şi stăteau de vorbă cu fetele oamenilor… aşa-şi petreceau ei vremea din timpurile cele vechi despre care ne povestesc strămoşii.

numai că într-o noapte fiul cel mic al Împăratului zări pe câmp o fiică a oamenilor dansând un fel de dans cum nu mai văzuse până atunci… rămase împietrit în spatele unui trunchi bătrân privind-o până la venirea dimineţii când dispăru de parcă o înghiţise pământul… zadarnic o căută în toată pădurea, căci fata nu mai era… o căută în acelaşi loc şi noaptea următoare, dar nu sosi… şi nici în nopţile ce urmară… aşa trecu un an întreg şi, odată cu ivirea lunii fata iarăşi apăru şi începu acelaşi dans care vrăjeşte şi lasă mut orice muritor… încercă să o prindă odată cu ivirea zorilor, dar îi scăpă printre degete şi de data aceasta… în poieniţa în care dansase zâna găsi în schimb multe flori mărunte, de culoarea aurului…

îşi aminti de la străbuni de zâna din poveste - de Sânziana - cea care cândva fusese preschimbată în floare galbenă de o vrăjitoare pizmaşă, şi-şi aminti şi descântecul: “du-te, Soare! vino, Lună! Sânzienele îmbună”
şi apăru Sânziana… mai frumoasă ca oricând… ce să-ţi mai spun, puiule? erau atât de fericiţi şi de frumoşi împreună încât plângeau şi copacii şi luna şi toate vietăţile. au hotărât să fugă-n lumea mare şi să trăiască sub chip de simpli oameni… să renunţe la viaţa veşnică în singurătate… şi fugiră departe de oameni, într-un loc unde să vieţuiască numai ei doi…

când auzi Soarele că feciorul său părăsi Împărăţia se făcu foc şi pară şi porni după ei să-i găsească şi să-i aducă înapoi… şi-i găsi… nu era nici foarte greu.
pe fată o preschimbă înapoi în floarea de sânziană, iar pe fecior îl făcu o floare roşie, ca mânia tatălui şi lăsă în aşa fel încât să nu poată trăi decât în pământ… de este rupt pe dată să piară, ca pedeapsă pentru că a părăsit Înaltul. aşa a apărut floarea căreia noi îi spunem mac.

dar nu te întrista, pui de om, căci macul şi sânziana sunt împreună şi în ziua de azi… înfloresc împreună pe câmpiile şi în poieniţele unde dansau dansul acela care farmecă şi amuţeşte  orice muritor… şi acum, că ai auzit povestea lor e rândul să dormi şi tu şi să visezi frumos.

mi-e tot mai clar că nu am ce căuta în mijlocul civilizaţiei… lăsaţi-mă să frec două beţe între ele că aşa poate mă descurc…

uăf… nu ştiu ce se întâmplă, dar inevitabil pierd orice mijloc de transport în comun… vedeţi de ce nu-mi iau maşină? că poate o ia şi maşina la goană când mă vede venind…

azi… după multe chinuri şi reinstalări am reuşit să instalez un tvtuner pe jumătate… adică se vede, dar nu se aude… deocamdată mi-am epuizat nervii aşa că-l las în pace vreo săptămână…

din diverse motive independente de voinţa proprie am avut nevoie de o şurubelniţă… am căutat prin sertarul cu “minuni” şi am dat peste 7 şurubelniţe… dar fireşte că nici una nu se potrivea … mă dusei la magazinul din colţul blocului să procur şurubelniţa… acolo: dilemă: de care să fie? păi… cu vârf în stea… Stea-stea, zice vânzătorul… dar ce mărime? sadic om… chiar nu se uita şi el la faţa mea? de unde să ştiu io ce mărime? mai eram îmbrăcată şi ca o mimoză… o mimoză cumpărând o şurubelniţă… să mori de râs nu alta… până la urmă iau una din cele multe înşirate pe masă şi plec… nu prea se potrivea, dar înapoi nu mă mai duceam aşa că m-am descurcat cu aceea…

acum, cu voia Dumneavoastră, mă duc să croşetez că pentru asta n-am nevoie de şurubelniţă.

căpşunele cu miros de ploaie şi gust de vânt

soare… căldură… plajă… nici io nu ştiu unde vreau să ajung. încercam doar să fac o introducere pentru

Celia Cruz şi pentru

Ibrahim Ferrer

ahhh… cred că e de la cocktail

respiraţi liniştiţi că nu o pasez mai departe

de la Andrei primită… cică trebuie să spun ce “branduri” folosesc … chestia cu brandul îmi sună a biceps, triceps şi coraco-brahial … na că n-am uitat chiar tot

buuuuun: io folosesc:

mda… ăştia ne plătesc pe noi la câtă reclamă facem?

în ordinea de pe tricouri şi în ordinea preferinţelor proprii:

canon de la care am cam tot ce se poate… preferat rămâne cartuşul umplut cu seringa dacă scot frigider promit să-mi cumpăr.

orange şi nokia fac o echipă de extraordinară, lucru pe care nu pot să-l spun despre LG şi vodafone… ambele dezamăgindu-mă sistematic

când au piticii mei chef de poze le pun în braţe hp-ul

dar “brandul” fără de care nu m-aş putea descurca rămâne veşnicul meu RATB

este nemărginit. de unde ştiu asta?

de fiecare dată când pleacă un om drag mie o părticică din suflet se  rupe şi rămâne să se roage pentru cel drag… şi cu toatea astea mi-a rămas până acum destul suflet cât să mă ţină în viaţă.

acum 2 ani de zile am primit un pitic (mai pe româneşte: o idee fixă) … ca să fiu sinceră nu ştiu cum se iau piticii aceştia… probabil prin strănut…

piticul meu s-a cantonat frumos într-o circumvoluţiune şi de acolo toată ziua îmi spune: “hai să mergem să vedem muzeul hărţilor”

până ieri a fost un pitic cuminte… vedea că nu am timp aşa că mormăia în surdină… să fie de vină primăvara asta zăpăcită sau poate l-am supărat io cu ceva? … de ieri a început să ţipe, să plângă şi ţopăie în capul meu: “VREAU SĂ MERGEM LA MUZEU!!!!!”

no… ce era să fac? mă duc io pe internet şi caut un program de funcţionare… buuuun… o problemă am rezolvat… dar cu cine să merg?

luăm agenda telefonică la rând şi surpriză! oamenii sunt de acord să ne vedem până le zic de muzeu… de ce? hmmm…

printre scuzele des întâlnite sunt:

1. învăţ (hai să fim serioşi… cine crede că înveţi fără pauze de 2-3 ore sâmbăta?)

2. am examen… (de la 10 la 18? hmmm…)

3. e departe… (e la o zvârlitură de băţ de piaţa victoriei)

4. asta chiar a fost gogonată… cică se mărită… peste o lună!!!

concluzie? mai are rost? şi ne mai mirăm de ce muzeele arată ca pe vremea când eram copii… dacă nu sunt vizitate stau la mila finanţatorilor sau a statului… când intru în muzeul de istorie de acasă am impresia că m-am întors în timp

mda… ce să fac? aştept să se mărite… poate văd şi eu muzeul peste o lună … să văd cum îi spun piticului ca să nu cadă în depresie

când ieşiţi pe stradă data viitoare uitaţi-vă în stânga, în dreapta şi mai ales înainte…

în răzoarele cu trandafiri ieri am descoperit un mic intrus… un mac ce se bucura de distinsa companie a trandafirilor…

pe dealul Academiei au răsărit nu-mă-uita … iar şoseaua Panduri e plină de cicoare…

păzea! florile de câmp au  preluat controlul în oraş.

de 10 minute s-a terminat partida Oltchim Rm. Vâlcea - Byasen Trondheim.

fetele noastre au câştigat Cupa Cupelor la o diferenţă de 6 goluri.

abia aştept să văd prima pagină a ziarelor de mâine… o singură nedumerire: ce căuta Băsescu acolo? gata! a câştigat referendumul… ce mai vrea?

revin după meciul celor de la Jolidon Cluj … mare zi pentru România, dar toţi sunt ocupaţi cu o cursă de maşini…

***

din păcate U. Jolidon Cluj a pierdut Cupa Challenge în Serbia

***

mă gândeam la meciul de aseară al lui Dinamo… victoria fetelor de azi a fost lipsită de artificii, de câini şi cai pe teren, de poze în costume de romani… şi cu toate astea ele au luptat la fel de mult.

atunci de unde diferenţa asta de bani care intră în cele două sporturi? azi în sala din Râmnic podeaua era alunecoasă de la condens… nu cred să coste un aparat de aer condiţionat pentru sala aceea mai mult decât primele jucătorilor din divizia A … poate că s-au uitat şi oamenii cu bani la cele două meciuri de handbal şi poate o să se investească mai mult într-un sport care chiar are rezultate pe plan internaţional atât la nivel de echipă de club cât şi la nivel de naţională.

felicitări fetelor! m-aţi bucurat până la lacrimi şi sunt sigură că nu am fost singura.

în vremuri apuse… atât de vechi încât nu s-au găsit istorici să le scrie pentru simplul motiv că nu inventase nimeni scrisul încă, în acele vremuri, spune povestea, Dumnezeu colinda pământul sub chip de drumeţ ca să vadă cum trăiesc oamenii…

trebuie să ştiţi că pe atunci nu existau copii… oamenii, după ce-i plămădea Dumnezeu cu mâinile sale, erau lăsaţi jos pe pământ direct mari. şi se apucau să-şi trăiască viaţa fără trecut şi fără amintiri.

cu timpul omul se plictisea şi ajungea să nu-i mai placă ceea ce face, părându-i fără rost.

într-o seară Bunul Dumnezeu poposi la unul dintre focurile oamenilor unde erau strânşi toţi dintr-un sat şi stătea cu ei ascultându-le cântecele. erau cântece triste care vorbeau numai despre greutăţile vieţii, despre secetă, despre inundaţii şi, cele mai multe despre moarte. în timp ce îi asculta Dumnezeu începu să verse lacrimi pentru oamenii săi, fiindcă-i iubea mult şi nu voia să-i vadă trişti.

întors în Ceruri s-a aşezat pe tronul său şi i-a chemat la sfat pe îngeri… au stat, au vorbit, s-au sfătuit, până când Gavriil avu ideea să le dea oamenilor un lucru de care să aibă grijă toată viaţa şi care să le aducă bucurie în schimb. Lui Dumnezeu îi plăcu ce grăi Îngerul şi-i promise că de acum înainte el va fi cel care va da oamenilor veştile bune.

Dumnezeu hotărî ca omul, după ce-l plămădea să nu-l mai lase pe o frunză sau pe o floare ca până acum, ci în pântecul unei femei. aşa începură femeile să nască omuleţi cărora le spuseră copii şi începură să apară primele familii, iar părinţii îşi iubeau copilul pe cât îi iubea şi Dumnezeu pe ei şi aveau grijă de el şi după ce creştea, chiar şi după ce avea şi el copii la rândul lui.

ca mulţumire pentru greutăţile naşterii lăsă Dumnezeu ca primul cuvânt spus de noul om să fie “mama”.

după mulţi ani se uită Dumnezeu spre pământ şi văzu că omul râde şi că este fericit. atunci trimise pe Gavriil care le spuse în numele Lui: “am lăsat să fie copii ca să vedeţi cum aţi fost, cum nu sunteţi şi cum ar trebui să fiţi. ascultaţi şi învăţaţi de la cei mici ca să fiţi fericiţi.”

când încep lucrurile bune nu se mai opresc… la fel şi cu cele rele…

nu ajungea ce păţesc eu… am mai aflat că mi-a murit şi căţelul după o septicemie.  uăf… îmi amintesc cum se căţăra la mine-n braţe când stăteam pe bancă… iar mai târziu când a crescut punea capul în poala mea; ofta şi mormăia ca un moşulică… ce dor o să-mi fie de mustăţile şi de urechile lui…