era atât de cald…
mai 14, 2007
… încât şi gâzelor le era greu să mai zboare… deşi eram sigură că e ocupat să scuture ultimele flori din castani, l-am strigat şi a venit ca gândul.
întâi m-a certat că nu l-am mai chemat de prea multă vreme şi mi-a zis că-i era dor să vorbim… m-am aşezat pe o bancă şi am vorbit…
la sfârşit mi-a zis: eu acum am treabă. trebuie să plec… te conduc. la intrarea-n bloc mi-a şoptit:
-spune-le secretul nostru.
- dar dacă-l spun nu mai e secret.
- aşa-i, dar rămâne al nostru
o să ascult şi o să vă povestesc: cum au ajuns omul şi vântul prieteni
demult, tare demult, pe când nu se inventaseră nici electricitatea, nici apa îmbuteliată şi nici cuvântul numit “politeţe”, iar oamenii erau buni pur şi simplu… pe vremea aceea Vântul străbătea câmpii şi livezi jucându-se de unul singur… până într-o bună zi când s-a plictisit de inventat jocuri doar pentru el… atunci s-a gândit să împartă cu o altă fiinţă…
întâi s-a gândit la o pasăre… aşa se făcu că merse drept la bufniţă şi o întrebă: “înţeleaptă bufniţă, nu vrei să ne jucăm împreună?” numai că bufniţa nu avea timp de şagă şi-l trimise la plimbare pe Vânt.
dezamăgit, s-a îndreptat spre câmpul lui şi l-a întrebat pe Grâu: “Grâule… nu vrei să te joci cu mine?”
- n-am timp, îi răspunse Grâul … mâine-poimâine vine toamna şi trebuie să strâng multe în bobul meu. caută pe altcineva.
plecă Vântul şi de data aceasta şi mai supărat… mai-mai că-i venea să plângă, aşa că adună norii şi turnă cu găleata peste câmpuri…
şi cum alerga el tot mai supărat, în mijlocul drumului, zări o copilă cu ochi mari şi negri ca uitarea… uită de tristeţe, se opri din goana sa nebună şi o întrebă pe copilă: “nu vrei să te joci cu mine?”
- ba vreau! spuse micuţa şi pe dată îşi despleti părul lăsându-l în bătaia vântului…
şi aşa, dragii mei, au ajuns vântul şi omul prieteni de joacă
mai 14, 2007 at 4:28 pm
Ce frumos ar fi sa fie asa.Omul prieten cu vantul.Dar nu este asa,vantul culca graul la pamant,rupe copacii padurilor,face mult rau si omul sufera.A fost odata la inceputurile lumii o fetita cu parul balai care alerga si se juca cu vantul..era o data.
mai 14, 2007 at 4:35 pm
ai greşit povestea… fetiţa mea nu avea părul bălai… vântului îi place părul negru
iar povestea mea se petrece în vremurile în care oamenii erau buni pur şi simplu…
mai 14, 2007 at 7:14 pm
daca ploaia, e povestea vantului
atunci si graul a ascultat cate ceva
mai 15, 2007 at 2:44 pm
vantul si omul sunt prieteni buni doar ca vantul e cam suparacios
si incepe sa sufle prea tare
mai 15, 2007 at 10:33 pm
si-n vremea-n care vantu si omu se facea prieteni ca sa iasa-n sat (ca nici orase nu era, din lipsa de electricitate) ca sa sperie babele iesite de la biserica s-a mai intamplat asa: oamenii, fericiti ca si-a gasit in sfarsit un prieten, ca pan-atunci statea cu capu-n mana stanga si se uita la masa pe care-o cresta cu custura, a uitat sa mai bage de seama la cele trebuincioase vietii. cele trebuincioase vietii era niste grane mici, pe care obisnuia sa le fure de la grau, cand grau era prea ocupat ca sa mai fie atent. s-asa a venit foametea. si oamenii-nfometati s-a suparat pe vant, ca le-a facut viata praf si pulbere, si si-a-ntors ochii si burta catre soare, ca sa se joace cu el. si iar a uitat de cele trebuincioase vietii, si iar a venit foametea. si cei mai multi dintre ei s-a-nvatat minte, si nu s-a mai jucat cu nimeni, ramanand mereu singuri. iar ailalti a ramas niste pierde-vara. si-asa s-a ajuns ca lumea sa fie asa cum este, oamenii singuri inventand electricitatea si ultravioletele care iese din lampa,ca oamenii pierde-vara sa aiba mereu alti prieteni.
e foarte urat ce-am scris, da la ora asta mi s-a facut foarte foame; ca d-aia am si scris de foamete.
hai pofta buna
mai 16, 2007 at 5:02 am
şi vântul s-a adaptat… a văzut că oamenii vor să inventeze electricitatea şi că e foamete şi le-a spus să facă mori, dar s-a supărat teribil când ei s-au întors către soare… uneori, foarte rar însă, Vântul mai găseşte câte un pierde-vară cu care-şi petrece timpul când se simte singur.