Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

O ploaie care era bine venita. A fost cuminte fara vijelie. Am fost si eu prin ploaie si mi-am inaltat privirea catre cer. M-am udat pe fata si am zambit. Aveam nevoie de tine draga Ploaie. - Andrei C. (asta ca să ştiţi de unde mi-a venit ideea)

cândva Cerul şi Pământul erau fraţi buni, un singur trup. erau mereu împreună şi nu se mai gândeau la nimic altceva.

într-o bună zi veni un Bătrânel care despărţi Cerul de Pământ şi Întunericul de Lumină. Pământului îi lăsă Întunericul să-l ascundă în pântecul său, iar Lumina o încredinţă grijii Cerului care o împărţi în multe sfere pe care le scotea la iveală atunci când fratele său revărsa Întunericul peste Lume, afar’ de una căreia-i zise Soare.

şi le plăcu lor jocul acesta atât de multă încât uitau pe rând ba Soarele, ba Întunericul câte-o jumătate de an … aşa au apărut noaptea polară şi sora ei.

cu timpul însă Pământul a început să primească nişte mărunte vietăţi care mişunau pretutindeni şi cărora le-a zis animale. şi erau multe şi colorate şi-l gâdilau pe Pământ atunci când încerca şi el să doarmă … taman apucase să le înveţe pe toate că apăru cea mai ciudată creatură pe care o văzuse vreodată… nu semăna cu animalele fiindcă nu avea păr, în schimb putea să cânte mai frumos decât orice pasăre.

Pământului îi plăcu atât de mult noua vietate numită om încât îl luă pe acesta sub acoperământul său… îl învăţă cum să se încălzească, care sunt obiceiurile animalelor ca să ştie să se ferească de ele, când e mai bine să semeni grâul… şi câte şi mai câte… aşa mult îl îndrăgea Pământul pe Om încât din pricina lui se certă cu Cerul care uneori punea Vântul să sufle la vremea semănatului, iar alteori ascundea soarele când era timp de coacere al grânelor… ca să nu se mai certe, au inventat anotimpurile. acest lucru însă l-a mâhnit pe Cer căruia-i plăcea să se joace cu vremea.

după mulţi ani, când Omul a învăţat de la Pământ toate tainele lumii, a început să inventeze el alte taine pe care chipurile era necesar să le descopere. în căutările sale a început să taie copacii şi să sape adânc în pământ, vrând să găsească Întunericul şi să-l elibereze. dar nu a reuşit căci era bine ascuns. apoi a început să prindă animalele şi să le omoare fără să mai asculte de sfatul Pământului. acesta devenea tot mai trist, iar Cerul vedea totul de sus şi se mâhnea amarnic… ar fi vrut să-l mângâie pe fratele său, dar Pământul se îndepărtase atât de mult încât nu-l mai auzea.

atunci Cerul, strânse norii şi le porunci să îi aducă apă din Mare şi s-o verse peste lume în stropi mari şi limpezi… când văzu Pământul una ca asta îndată îndreptă privirea în sus şi-l văzu pe fratele său care-i scria cu nori: eu sunt tot aici … din acele vremuri, de câte ori Pământul e trit Cerul îl mângâie trimiţându-i Ploaia, în schimb Pământul îi trimite Păsările care să-i mulţumească prin cântecul lor.