Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

pui de om, întâmplarea de astăzi are loc în ţinutul Soarelui.

Soarele era un stăpânitor aspru şi drept… dar nu era rău, dragul meu… trebuia să fie aspu fiindcă avea de stăpânit peste întinsul mărilor cu sirene şi al câmpiilor cu fluturi… şi nu era foarte uşor să faci neamul fluturesc să te asculte… ei fiind ştiuţi cu o fire nestatornică…
Foarte mândru era Soarele de împărăţia sa, căci toate mergeau strună şi nu se plângea nimeni (afară de liliac, dar îl ierta fiindcă stătea mereu cu capul în jos şi vedea lucrurile pe dos)… însă cel mai mândru era Împăratului de cei trei fii ai lui. erau frumoşi feciorii Soarelui… atât de frumoşi că, atunci când străbăteau bolta în carul tatălui lor florile întorceau capul după ei, iar cântul sirenelor amuţea.
Mândri şi voinici erau cei trei fraţi… ziua întreagă şi-o petreceau ducând solii pentru Soare sau măsurându-şi forţele cu norii cei mari aducători de ploaie… îi prindeau şi-i strâgeau până revărsau peste lume întreaga lor povară. noaptea însă luau chip de Zburători şi stăteau de vorbă cu fetele oamenilor… aşa-şi petreceau ei vremea din timpurile cele vechi despre care ne povestesc strămoşii.

numai că într-o noapte fiul cel mic al Împăratului zări pe câmp o fiică a oamenilor dansând un fel de dans cum nu mai văzuse până atunci… rămase împietrit în spatele unui trunchi bătrân privind-o până la venirea dimineţii când dispăru de parcă o înghiţise pământul… zadarnic o căută în toată pădurea, căci fata nu mai era… o căută în acelaşi loc şi noaptea următoare, dar nu sosi… şi nici în nopţile ce urmară… aşa trecu un an întreg şi, odată cu ivirea lunii fata iarăşi apăru şi începu acelaşi dans care vrăjeşte şi lasă mut orice muritor… încercă să o prindă odată cu ivirea zorilor, dar îi scăpă printre degete şi de data aceasta… în poieniţa în care dansase zâna găsi în schimb multe flori mărunte, de culoarea aurului…

îşi aminti de la străbuni de zâna din poveste - de Sânziana - cea care cândva fusese preschimbată în floare galbenă de o vrăjitoare pizmaşă, şi-şi aminti şi descântecul: “du-te, Soare! vino, Lună! Sânzienele îmbună”
şi apăru Sânziana… mai frumoasă ca oricând… ce să-ţi mai spun, puiule? erau atât de fericiţi şi de frumoşi împreună încât plângeau şi copacii şi luna şi toate vietăţile. au hotărât să fugă-n lumea mare şi să trăiască sub chip de simpli oameni… să renunţe la viaţa veşnică în singurătate… şi fugiră departe de oameni, într-un loc unde să vieţuiască numai ei doi…

când auzi Soarele că feciorul său părăsi Împărăţia se făcu foc şi pară şi porni după ei să-i găsească şi să-i aducă înapoi… şi-i găsi… nu era nici foarte greu.
pe fată o preschimbă înapoi în floarea de sânziană, iar pe fecior îl făcu o floare roşie, ca mânia tatălui şi lăsă în aşa fel încât să nu poată trăi decât în pământ… de este rupt pe dată să piară, ca pedeapsă pentru că a părăsit Înaltul. aşa a apărut floarea căreia noi îi spunem mac.

dar nu te întrista, pui de om, căci macul şi sânziana sunt împreună şi în ziua de azi… înfloresc împreună pe câmpiile şi în poieniţele unde dansau dansul acela care farmecă şi amuţeşte  orice muritor… şi acum, că ai auzit povestea lor e rândul să dormi şi tu şi să visezi frumos.