dragostea…

trece prin stomac… n-am zis io, au zis-o alţii…

nu credeţi? atunci iacă jos dovada:

cândva…

O ploaie care era bine venita. A fost cuminte fara vijelie. Am fost si eu prin ploaie si mi-am inaltat privirea catre cer. M-am udat pe fata si am zambit. Aveam nevoie de tine draga Ploaie. - Andrei C. (asta ca să ştiţi de unde mi-a venit ideea)

cândva Cerul şi Pământul erau fraţi buni, un singur trup. erau mereu împreună şi nu se mai gândeau la nimic altceva.

într-o bună zi veni un Bătrânel care despărţi Cerul de Pământ şi Întunericul de Lumină. Pământului îi lăsă Întunericul să-l ascundă în pântecul său, iar Lumina o încredinţă grijii Cerului care o împărţi în multe sfere pe care le scotea la iveală atunci când fratele său revărsa Întunericul peste Lume, afar’ de una căreia-i zise Soare.

şi le plăcu lor jocul acesta atât de multă încât uitau pe rând ba Soarele, ba Întunericul câte-o jumătate de an … aşa au apărut noaptea polară şi sora ei.

cu timpul însă Pământul a început să primească nişte mărunte vietăţi care mişunau pretutindeni şi cărora le-a zis animale. şi erau multe şi colorate şi-l gâdilau pe Pământ atunci când încerca şi el să doarmă … taman apucase să le înveţe pe toate că apăru cea mai ciudată creatură pe care o văzuse vreodată… nu semăna cu animalele fiindcă nu avea păr, în schimb putea să cânte mai frumos decât orice pasăre.

Pământului îi plăcu atât de mult noua vietate numită om încât îl luă pe acesta sub acoperământul său… îl învăţă cum să se încălzească, care sunt obiceiurile animalelor ca să ştie să se ferească de ele, când e mai bine să semeni grâul… şi câte şi mai câte… aşa mult îl îndrăgea Pământul pe Om încât din pricina lui se certă cu Cerul care uneori punea Vântul să sufle la vremea semănatului, iar alteori ascundea soarele când era timp de coacere al grânelor… ca să nu se mai certe, au inventat anotimpurile. acest lucru însă l-a mâhnit pe Cer căruia-i plăcea să se joace cu vremea.

după mulţi ani, când Omul a învăţat de la Pământ toate tainele lumii, a început să inventeze el alte taine pe care chipurile era necesar să le descopere. în căutările sale a început să taie copacii şi să sape adânc în pământ, vrând să găsească Întunericul şi să-l elibereze. dar nu a reuşit căci era bine ascuns. apoi a început să prindă animalele şi să le omoare fără să mai asculte de sfatul Pământului. acesta devenea tot mai trist, iar Cerul vedea totul de sus şi se mâhnea amarnic… ar fi vrut să-l mângâie pe fratele său, dar Pământul se îndepărtase atât de mult încât nu-l mai auzea.

atunci Cerul, strânse norii şi le porunci să îi aducă apă din Mare şi s-o verse peste lume în stropi mari şi limpezi… când văzu Pământul una ca asta îndată îndreptă privirea în sus şi-l văzu pe fratele său care-i scria cu nori: eu sunt tot aici … din acele vremuri, de câte ori Pământul e trit Cerul îl mângâie trimiţându-i Ploaia, în schimb Pământul îi trimite Păsările care să-i mulţumească prin cântecul lor.

deşi…

aleg să cred că în natura omului este scris să fie bun, exemplele din jurul meu se încăpăţânează să-mi demonstreze contrariul. răutăţile gratuite, zvonurile inventate, poveştile meschine… şi toate astea din partea unor oameni cărora nu le-ai făcut niciodată nici un rău.

şi atunci normal că mă întreb “de ce?” … Alina zice că din plictiseală… io când mă plictisesc citesc o carte sau mă uit la un film sau mă plimb… nu mă apuc să inventez.

fantastic, dar copilul ăsta simte când ceva nu-mi merge cum ar trebui aşa că azi am primit un mesaj e la ea care-mi spunea că nu mai pleacă acasă şi să trec pe la ea că vreau să vorbim … adevărat… aş fi vrut să vorbim dar ştiam că pleacă…

ei bine n-a mai plecat aşa că am ajuns noi să ieşim la plimbare… ne-am plimbat cât ne-am plimbat până am ajuns în romniceanu… acolo evident bebei şi căţei (musai trebuie să scriu zilele astea despre parc) care m-au înveselit imediat

cât stăteam noi pe banca noastră începe să plouă… ce să faci? bebeii şi căţeii stăteau în zonă aşa că au şters-o spre casă numa’ noi ne-am aşezat sub un copac… fu’ bine cam jumătate de oră, până a început să plouă şi sub copac. aveam de ales să stăm şi să ne plouă sau să mergem şi să ne plouă… am ales să mergem până în staţia de troleu… nu era prea mult de mers, dar tot ne-a făcut fleaşcă…

aveam atâta nevoie de ploaia asta… mi-a risipit toată tristeţea ca prin farmec…

când am ajuns la ea eram ca două curci plouate dar râdeam cum n-am mai făcut-o de multă vreme

despre… greutăţile vieţii de RATB-ist

Azi dimineaţă, din prea mult spirit civic (ştiu… prost obicei), decid să-mi refac abonamentul RATB care tocmai expirase.

Merg la duduia în cauză, îi înmânez banii şi legitimaţia de student şi o rog:

- Un abonament pe toate liniile de astăzi.

- Doar studenţii la zi au redus. Vine răspunsul ei

- Ştiu. Sunt la medicină.

- Sunteţi la zi? Că nu scrie pe legitimaţie.

Perplexă mă uit la legitimaţie… adevărat… nu scria că sunt la zi, aşa că mă chinui să îi explic că nu există medicină la fără frecvenţă. Nu ştiu dacă am convins-o, dar a cedat la insistenţele cozii de 10 persoane din spatele meu şi mi-am primit abonamentul.

Deja eram în întârziere, aşa că îmi fac curaj şi mă îndrept spre infernala cutie de sardine 226, cu speranţa în suflet că drumul o să fie scurt.

Dă fundul meu să urce în autobuzul cu pricina, când se trezeşte împins cu brutalitate de o paporniţă. Las paporniţa să urce şi urc şi eu… pe partea cealaltă bineînţeles, fiindcă paporniţa blocase toată uşa din spate. 2 staţii am mai stat cum am putut, dar după aceea am ajuns ca barza… într-un picior.

O duduie de pe scaun se tot foia, foarte indignată că îndrăznesc să o ating, aşa că am făcut io ce am făcut şi, la prima frână i-am zburat pălăria de pe cap.

Pe la 13 septembrie aud eterna replică:

- Hai mai sus că se poate! Şi o cucoană îmi dă un ghiont zicându-mi:

- Hai domnişoară (pe ton de înjurătură), du-te acolo (arătându-mi un loc de 5cm pătraţi), că din cauza ta 5 oameni stau pe scară.

- Tanti, oi fi io mai mare, dar nici chiar aşa… treci Dumneata (acelaşi ton de înjuratură) acolo daca tot iţi place aşa mult. Şi m-am agăţat cu încăpăţânare de bară.

Deja se împuţise atmosfera în autobuz, poate şi de la haina de oaie pe care o purta unu’ lângă mine, aşa că o rog pe o individa cu un plod (genul Goe care urlă de la uşă că vrea să stea jos şi brusc trec toate durerile reumatice ale babelor de pe scaun), o rog să deschidă un geam

Răspuns:                    - Nu, că-mi răceşte copilul!

- Până şi copilul are nevoie de oxigen, încerc io să o conving.

- Copilul meu nu are nevoie!

- Bravo lui dacă face fotosinteză. Nu a înţeles aşa că probabil a crezut că o înjur

Tocmai când am decis să mă prefac că totu-i bine şi să ascult Birds of Fire care tocmai începuse în căşti, stupoare!!!! Se termină bateria, exact la timp ca să aud un moş în spatele meu tragându-şi mucii.

Mă enervez teribil şi decid să cobor. Cum??? Să cobori când ţi se năzare? Nuuuu… aşteaptă o staţie mare unde coboară mai mulţi. Anunţ că vreau să cobor la Panduri că poate se simte şi baba cu paporniţa care bloca uşa. Rânjeşte la mine cabalin şi-mi zice:

- De ce nu cobori pe la mijloc?

- Fiindcă nu vreau!!!!

După lungi lupte reuşesc să mă strecor afară din utilajul de tortură… şifonată, transpirată şi cu o căruţă de nervi.

Evident că am mai mers patru staţii pe jos până la Municipal, dar tot am ajuns înaintea autobuzului care a prins blocaj până la Academie.

Să vă ia Gaia cu autobuzele voastre cu tot!

Ăla care a zis că mersul pe jos face bine sănataţii a uitat să specifice că face mai mult bine sănătaţii psihice.

Hai pa şi geamuri deschise!

(scris de ceva vreme, dar nu i-a venit rândul până acum)

Vai…

nu vai!!! (ce nenorocire) ci Steve Vai

alegeri…

nu… nu iar despre referendum! ne-am săturat!!!! să nu mai auzim de Băsescu!…

calm, că nu-i vorba despre acele alegeri

eram în supermarket … îmi plac supermarketurile fiindcă pilotez un cărucior pe roţi şi în 2 ore am cumpărat ce-mi trebuie pentru toată luna…

dar când ajung în faţa rafturilor cu paste de dinţi mă desumflu imediat… ce să iei? ce să alegi?

întâi şi întâi trebuie să alegi o marcă… şi atunci brusc îţi vin în minte toţi dinţii rânjiţi şi toţi dinţarii … pardon, dentiştii care se perindă pe sticlă încercând să te convingă că una-i Pasta (remarcaţi majuscula) … cea mai recomandată de … foarte recomandată de… nu chiar aşa de recomandată, dar clar cu rezultate excelente aşa cum demonstrează liniile alea două care apar pe ecran şi care au pretenţie de grafice…

buuuun… să ziem că-ţi place mai mult unul dintre ăia care-ţi vorbesc şi te stabileşti la o marcă…

credeaţi că aţi scăpat?? ha-ha-ha … nici pomeneală… greul abia acum începe… iei o pastă cu calciu şi flor care face scoica rezistentă? sau iei o pastă care are grijă de gingii? sau poate una care dezinfectează limba? sau poate bei cafea şi atunci ai nevoie de una care să-ţi albească dinţii (da ce? dinţii mei sunt rufe să pui clor pe ei?) … sau vrei una cu ierburi (muuuu…)

până la urmă mă apucă ameţeala şi, în cădere mă sprijin pe raft şi pe o pastă cu care până la urmă ajung la casă…

ioi… grele alegeri… dacă vrei să mă chinui trimite-mă să cumpăr pastă de dinţi

şi încă nu am pomenit de periuţe …

profesori şi oameni care-ţi predau…

mă uitam în ochii lui din spatele ochelarilor şi mă întrebam de ce ascult atât de atentă lucruri ştiute de multă vreme…

aţi observat că cei mai buni profesori sunt cei cărora le place să se asculte vorbind? când dai peste un asemenea om ar putea să-ţi facă un curs de 2 ore în 3 zile şi culmea, nu te deranjează… aşa de multe corelaţii şi asocieri poate să aducă…

poate să-mi spună orice lucru cât de banal, cât de simplu, dar în momentul acela îmi dă impresia că e cel mai important lucru de pe faţa pământului şi, că dacă nu mi l-ar fi spus ceva rău s-ar fi petrecut… şi eu intru în joc şi mă port de parcă atunci aud pentru prima dată ce-mi spune…

cum fac oamenii ăştia de mă prind ca într-o plasă? poate fiindcă le place aşa de mult ceea ce fac încât nu pot să nu spună tuturor… dacă ar ţine în ei informaţia ar exploda… aşa-ţi dai seama dacă unui om îi place ceea ce face.

pe de altă parte sunt oamenii care vin să-ţi facă un curs şi care intră speriaţi în amfiteatru… se uită la ceas din ce în ce mai des după prima jumătate de oră şi speră ca la final să nu ai nici o întrebare pentru el ca să scape de tine mai repede… ce diferenţă!

până acum am dat peste mai mulţi din a doua categorie… mult mai mulţi, din păcate… poate şi de aceea am urmat calea aceasta… datorită acelor oameni care au intrat  în viaţa mea şi care au ştiut să mă facă să-mi placă un obiect sau altul… de multă vreme am vrut să scriu despre ei fiindcă le datorez mult şi le spun cu fiecare ocazie în speranţa că nu se vor schimba şi vor ajuta şi pe alţii aşa cum au făcut cu mine.

primul om a fost diriginta mea din generală - profesoară de biologie … un zbir de om, urât de toţi: părinţi, elevi şi profesori în egală măsură… şi totuşi mie asta mi-a plăcut la ea… am învăţat că trebuie să pretinzi exigenţă şi profesionalism doar în măsura în care le oferi şi tu. şi m-a mai învăţat că nu-i lucru mai frumos pe pâmântul ăsta decât omul… când eram doar noi două în săliţa aceea mică şi întunecată din spatele laboratorului de anatomie, cu toate planşele şi borcanele în jurul nostru, îmi deschidea o uşă pe care nu mai păşisem înainte. când îmi vorbea i se lumina faţa şi uita să se oprească… nu de puţine ori ne-a prins noaptea ea predându-mi şi eu ascultând ca vrăjită despre hematia care pleacă de la degetul piciorului şi ajunge la creier… în continuare aceasta a rămas întrebarea mea preferată.

al doilea om a apărut târziu… în vacanţa de vară de după primul an de facultate… a fost chirurgul cu care am făcut practica de vară… alt zbir… a fost omul care mi-a spus că medicina e un rahat dacă o faci fără suflet şi că nu contează ce materii ai… toate înseamnă o bucăţică de medicină… să încetez să le consider materii individuale… a fost cel care m-a învăţat să gândesc ca un viitor medic şi nu ca un student care vrea să ia o notă bună la un examen.

şi al treilea om (deocamdată) … m-a învăţat că a fi doctor nu-i o meserie, ci e un stil de viaţă… a fost primul care m-a luat de mână când eram mică şi proastă şi m-a învăţat că să strângi nu e totul… uneori e suficient doar să păstrezi tensiunea

oamenilor ăstora le datorez tot ce am ajuns eu acum… bună sau rea… aşa cum sunt e meritul lor în mare măsură.

era atât de cald…

… încât şi gâzelor le era greu să mai zboare… deşi eram sigură că e ocupat să scuture ultimele flori din castani, l-am strigat şi a venit ca gândul.

întâi m-a certat că nu l-am mai chemat de prea multă vreme şi mi-a zis că-i era dor să vorbim… m-am aşezat pe o bancă şi am vorbit…

la sfârşit mi-a zis: eu acum am treabă. trebuie să plec… te conduc. la intrarea-n bloc mi-a şoptit:

-spune-le secretul nostru.

- dar dacă-l spun nu mai e secret.

- aşa-i, dar rămâne al nostru

o să ascult şi o să vă povestesc: cum au ajuns omul şi vântul prieteni

demult, tare demult, pe când nu se inventaseră nici electricitatea, nici apa îmbuteliată şi nici cuvântul numit “politeţe”, iar oamenii erau buni pur şi simplu… pe vremea aceea Vântul străbătea câmpii şi livezi jucându-se de unul singur… până într-o bună zi când s-a plictisit de inventat jocuri doar pentru el… atunci s-a gândit să împartă cu o altă fiinţă…

întâi s-a gândit la o pasăre… aşa se făcu că merse drept la bufniţă şi o întrebă: “înţeleaptă bufniţă, nu vrei să ne jucăm împreună?” numai că bufniţa nu avea timp de şagă şi-l trimise la plimbare pe Vânt.

dezamăgit, s-a îndreptat spre câmpul lui şi l-a întrebat pe Grâu: “Grâule… nu vrei să te joci cu mine?”

- n-am timp, îi răspunse Grâul … mâine-poimâine vine toamna şi trebuie să strâng multe în bobul meu. caută pe altcineva.

plecă Vântul şi de data aceasta şi mai supărat… mai-mai că-i venea să plângă, aşa că adună norii şi turnă cu găleata peste câmpuri…

şi cum alerga el tot mai supărat, în mijlocul drumului, zări o copilă cu ochi mari şi negri ca uitarea… uită de tristeţe, se opri din goana sa nebună şi o întrebă pe copilă: “nu vrei să te joci cu mine?”

- ba vreau! spuse micuţa şi pe dată îşi despleti părul lăsându-l în bătaia vântului…

şi aşa, dragii mei, au ajuns vântul şi omul prieteni de joacă

de-a râsu’-plânsu’

cică era cândva un gagiu care avea un plod… şi pe plodu’ista îl fură o ţigancă fiindcă ta-su o omorâse pe mă-sa… şi vrea să ardă copilul, numa’ că era prea ameţită şi-l aruncă pe al ei în foc…acu rămase cu plodu străin pe cap… după ani de zile copilu’ ista furat şi cu frati-su (da’ ei nu ştiau că sunt fraţi) se îndrăgostesc de aceeaşi femeie… se bat în săbii jedi (mai-mai că aşteptam să răsară de undeva master yoda) până apare omul-bilă… după aia mai apar şi nişte unii de ziceai că au ieşit din matrix… aaaaa… era să uit de ochelarii de soare model Ozzy pe care-i purta ăla rău din piesă… în fine… pasează ăştia femeia de la unu’ la altu’ până când ea se sinucide şi frati-su îi taie capu’ lu’ copilu’ crescut de ţiganca pe care după aia o arde pe rug (nu arată, dar se subînţelege) toate astea erau pe alocuri întrerupte de nişte fiinţe antropomorfe care jucau o scenă inteligibilă… aaa… am uitat şi de părul verde al unor personaje, precum şi de piocianicul pe care-l avea ţiganu’ pe piept… dacă scotea un personaj mobilul din buzunar nu m-ar fi mirat… a fost o piesă mult prea progresistă pentru gustul meu…

… nu dragilor… nu m-am ţăcănit complet… cum? nu v-aţi dat seama că e Il Trovatore? vaaaaai!!!! dar cum se poate aşa ceva? …cam aşa a arătat piesa din seara aceasta în viziunea unui mare coregraf român în viaţă… sfat prietenesc: săriţi il trovatore stagiunea asta… poate la anu’ e mai bine…

a fost odată…

ca niciodată… că dacă n-ar fi nu s-ar povesti… pe când se potcovea puricele cu 99 de oca de fier la un picior şi tot i se părea că e uşor…

era cândva un mândru fir de lalea care zicea, cât era ziua de lungă: “sunt cel mai frumos din oraşul acesta!” şi nici măcar noaptea nu se oprea guralivul fir de lalea… aşa încât, în scurt timp, trandafirii, bujorii şi celelalte flori îşi găsiră domiciliu pe alte răzoare… doar or putea să doarmă şi ele noaptea.

şi cum stătea Firicel singur pe toată întinderea grădinii, într-o dimineaţă se uită într-o baltă formată de noaptea trecută şi strigă cât îl ţinură frunzele: “sunt cel mai frumos din oraşul acestaaaaaaaaaa!!!!!! … ce mândre frunze am… şi am 6 petale… nu ca celelalte flori - desprecheate…” nu departe era un vulpoi care îl auzi pe Firicel şi se îndreptă… (cum altfel?) vulpeşte spre el…

-  ziua bună! şi zici că eşti cel mai frumos?

- bineînţeles! spuse înfumuratul fir de lalea… el însă nu ştia că şi Vulpoiul se credea cel mai frumos din oraşul acela

şi, nici una - nici două, Vulpoiul se puse pe săpat până-l scoase pe Firicel cu totul din pământ şi se apucă să-l mănânce…

cu ultimele puteri, Firicel începu să pută şi îl făcu pe Vulpoi să plângă cu sughiţuri… şi aşa a apărut ceapa.

pentru astăzi…

calculatorul meu a ales Almoraima a lui Paco de Lucia… cum poate să aleagă un calculator, vă întrebaţi? nu ştiu… o să-l întreb… dar astăzi când am deschis WMP-ul a fost prima melodie pe care mi-a cântat-o, deşi aseară ascultasem Mahavishnu

Almoraima - Paco de Lucia

***dacă aţi pierdut cireşul japonez, încă mai sunt înfloriţi bujorii în botanică…  grăbiţi-vă că nu vă aşteaptă până la toamnă…

cronica zilei de 11 mai

dacă mai stăteam niţel o scriam pe cea de mâine…

********************************************************

astăzi RATB-ul mi-a făcut o bucurie deosebită… am reuşit să pierd nu unul… nu două … ci chiar3 tramvaie în timp ce aşteptam la semafor să trec în staţie… prin urmare ziua de astăzi a fost una deosebită, aşa cum mi-a fost anunţat încă din zori

********************************************************

mi-am revăzut 2 foşti colegi de liceu pe care nu-i mai văzusem… din liceu… o groază de timp… şi când mă gândesc că ieşeam cu oamenii ăştia în fiecare săptămână…

********************************************************

am descoperit o carte care m-a umplut de bucurie… Raymond Quineau  Quéneau - Sfântu’ Aşteaptă… e probabil singura carte de la cotidianul _(dintre cele citite) care chiar mi-a plăcut… o beţie de cuvinte… o “ameţeală” care mi-a prins tare bine…

********************************************************

cum poţi să bei bere în sala de teatru???? … uăf… cred că-i greu codul bunelor maniere de nu-l citeşte nimeni… dar nici măcar bun simţ?

********************************************************

până azi aşteptam şi io ceva de la campania asta electorală… să vină un nene (sau o tanti) care să-mi spună: măi copil prost uite care-i treaba… dar ei sunt mult mai ocupaţi să se împroaşte între ei cu venin decât să-mi explice şi mie de ce să-l dau jos pe băsescu, sau din contră, pentru că argumentele lor de până acum nu mă conving … mda… păi nu m-a convins nimeni până acum… numai că politică se face şi în teatru… aşa că “Richard al treilea se interzice” m-a convins să votez… uăf… dacă aşteptam după ei…

********************************************************

piesa serii (nopţii şi în curând dimineţii…)

cum toată ziua a fost una cufundată în nostalgii cred că o piesă cu acelaşi nume se potriveşte la fix, mai ales că mă cam prinsese dorul de vechiul prieten John… îmi spuneţi voi dacă nu vă place…

Mahavishnnu Orchestra - Nostalgia (nu se vede prea bine, dar piesa asta de ascultă cu ochii închişi)

Noapte frumoasă!

băse? au ba?

nu avusei prea mult timp de uitat la tv în campania aceasta, prin urmare mi-au scăpat înjurăturile de la tribune, micii şi berea gratis, fasolea cu cârnaţi, mitingurile şi ce-o mai fi fost… dar nu mi-a scăpat campania lui Băse… ce să zic? mda… plăcut cam tot aşa cum mi-a plăcut cea cu ardeiul de la primăria capitalei… (ce vremuri… am îmbătrânit…)… tare fain Băse cu mâna la ochi…

cât despre vot… păi o să votez… prea mult efort nu-i, plus că dacă tot am dreptul ăsta de ce să nu-l folosesc? … nu vă zic ce să votaţi că nu-i treaba mea, în schimb am câţiva prieteni care s-au implicat serios în treaba asta…  Alina mi-a trimis azi ceva fain… luaţi de vedeţi şi voi… (că tot e vorba de campanie… a cui a fost ideea cu circuitul de maşini? că poate-mi schimb votul )

vă place formula 3?

mie nu… şi ca să îmi recunosc ignoranţa nici nu m-am gândit până acum 2 luni că există… pe scurt: nu-mi pasă de formula 3, dar îmi pasă de gropile din asfalt din jurul parcului izvor… ce o să se întâmple după ce se termină cursa şi dispar acele bucăţi de beton? păi… cică o să asfalteze… în vreo 2-3 ani… că nu mai e grabă… nu mai vine nici o cursă… şi-mi pasă de copacii tăiaţi ca să mărească pista… pentru o zi de fiţe, talente şi prostii în capul lor lasă drumul fără copaci… şi ce contează? oricum ne sufocăm în oraşul ăsta… ce mai contează câţiva copaci? … şi-mi mai pasă de zona aceea pustie din jurul marriott-ului pe unde mă plimbam când nu aveam chef de lume… acum e plină de praf şi de maşini urâte… şi bitum mirositor şi oameni … uăf…

*******************************************************

ca să-mi mai treacă supărarea: Lhasa - Mi Vanidad

ha-ha… iarba rea nu piere…

credeaţi că aţi scăpat de mine? nici pomeneală, deşi mult nu mai era… mă bucur că m-am întors şi am câte ceva de spus:

în primul rând pentru Lucia care a aterizat pe aici, ea ştie cum:

mamă dragă, vineri puteai să mă întrebi simplu: tu eşti Mircea? şi-ţi răspundeam: da măi dragă! … bine ai sosit!

na… că mi-am pierdut ideile… nu-i bai… revin ele… ne citim mai târziu…