Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

un om, un rucsac şi un drum de munte… nimic mai frumos şi mai corect…

vineri începe şi vacanţa mea… voi reveni peste o lună, sau mai bine… sper cu poveşti noi şi frumoase…

la revedere! … să fiţi cuminţi!

de Doina Jela… sau După-amiaza unui torţionar de Lucian Pintilie… de ce nu mi-a spus şi mie nimeni că-i acelaşi lucru? de atâta vreme am citit şi recitit… l-am căutat pe Franţ Ţandără… nu l-am găsit, evident… şi astăzi am văzut filmul…

eram în tramvai… mă întorceam de la examen şi m-am prăbuşit pe un scaun… în faţa mea o femeie de 60 de ani…

m-am uitat la ea în fugă… un păr grizonat… o un aspect îngrijit… dar… faţa ei… semănam atât de mult… forma ochilor… aceeaşi poziţie a mâinilor şi a picioarelor pe scaun… aceeaşi combinaţie de roşu şi negru pe care o îndrăgesc… aceleaşi buze mici, strânse de parcă nici n-ar fi… acelaşi singur inel pe deget… ne uitam una la alta şi mă gândeam că aşa voi arăta eu peste 4 decenii sau mai bine… s-a ridicat şi a coborât la ispirescu, nu înainte să-mi zâmbească şi să-mi spună: “îmi aminteşti de mine-n tinereţe”… aş fi vrut să o întreb câţi nepoţi voi avea, dar coborâse…

de când n-am mai primit o leapşă…

Andrei îmi cere să îi spun ce am în rucsac…

s-o luăm cu începutul: rucsac n-am, dar am o paporniţă mare cât o zi de post în care încape şi un chinez, dacă mă chinui niţel…

în singurul compartiment al acestui indispensabil acesoriu pentru care am ajuns faimoasă se găsesc: colile şi un penar cu tot ce înseamnă birotică şi papetărie… pixuri de toate culorile mai puţin cele normale cu care să te semnezi şi tu pe o foaie de prezenţă, creioane cerate, capsator, pastă corectoare… mă rog… v-aţi prins voi… telefoanele, de obicei cât mai la fundul paporniţei, de aceea şi răspund aşa greu când mă sunaţi… ketoprofen… nu plec fără el… termosul cu ceai (vara cald şi iarna rece… sau era invers?)… abonamentul, permisul de bibliotecă şi cheile… papucii, costumul, stetoscopul şi tensiometrul (aproape zilnic)… cardul pentru urgenţe… pe mircea (stick-ul de memorie) … mno… nu vă ajunge?

fenomenele naturii nimic nu-mi merge mai tare la inimă ca o furtună straşnică…

din tramvai am văzut crengile smulse ce se izbeau cu putere de geamuri, ca o promisiune că va fi aşa cum mi-am dorit-o…

vântul sufla cu aprig şi la fiecare staţie tramvaiului i se smulgeau antenele… zdrang - le auzeam cum cad pe plafon…

geamurile au fost închise… de parcă astfel puteai cumva opri urgia…

şi a început… dezlănţuindu-se ca atunci… şi ca o amintire a potopului dinainte de vremuri… tramvaiul s-a oprit preţ de 15 minute… nu se mai vedea la 5 paşi în faţă… totul era parcă înveşmântat în borangic…

şi a sosit momentul să dau piept cu năprasnica… mă înfăşoară vântul în mantia lui şi pornesc tăind strada pe mijloc… la nici 3 metri de mine un trunchi cade arzând, răpus de un trăznet… mă descalţ şi merg cu apa mai sus de glezne prin vâltoare

şi râd în mijlocul furtunii, dezlănţuită ca Boreas când porneşte din vârful Haemusului…

ce puteri ascunse are ploaia… cum spală toate simţirile… spală, curăţă şi uşurează…

am impresia că pentru greşelile mele plătesc alţii… plătesc cei care nu ar trebui şi cei care nu au nici o vină…

în lumea asta atât de plină de noroi… cu un suflet atât de murdar că nici cel mai puternic detergent nu ar face faţă… în lumea asta apare uneori un suflet curat… un om atât de bun că nu-ţi vine să crezi că e real… el te ridică, te scutură de praf şi-ţi arată că se poate şi altfel… se poate departe de meschinăriile gratuite, de sadismul şi de perversitatea pe care le întâlneşti la tot pasul… te învaţă că statutul de om nu este reprezentat de poziţia bipedă şi de cei 46 de cromozomi…

apariţia lor e bulversantă… e fantasmagorică… din trei fraze răstoarnă în tine totul şi te aduc în rost…

dar oamenii aceştia sunt ca fluturii… au viaţă scurtă… şi se duc… se duc înapoi acasă… şi ne lasă pe noi în noroiul nostru… ne arată drumul, dar noi trebuie să-l parcurgem… singuri…

s-a mai stins un om, dar a mai înviat un suflet…

Odihneşte-te Tudor, dragul meu, după tot zbuciumul… Dumnezeu să te ierte!

am un obicei… nu ştiu dacă bun sau rău… nu mă uit la filme şi nu citesc nici o carte imediat după apariţie… aştept să se sedimenteze criticile şi să uite toţi de film sau de carte… abia după câţiva ani mă încumet să-i urmez…

am văzut Orient Express … filmul lui Sergiu Nicolaescu… îmi place ca regizor, nu însă şi ca actor… filmul a fost un interminabil monolog… am adormit de trei ori şi nu exclusiv din pricina oboselii…

pe vremea regilor o piesă muzicală era întâi de toate supusă criticii unui rege… dacă acesta căsca în timpul ei, echivala cu un eşec… şi dacă adormea?

dacă nu juca Dinică nu mă uitam până la sfârşit…

nene Nicolaescule, descleştează dinţii când vorbeşti…

un trubadur şi un poet… trubadurul vi-l spun eu: Paco Ibanez… autorul îl aştept de la voi

Paco Ibanez - Poema de amor

conţiinţa urlă… ar vrea să bată la poarta sufletului strigând: “închide-te… pleacă… nu mai sta aici”…dar nu poate… a amuţit şi ea…

cu căştile în urechi trecem nepăsători peste strigătele celor din jur… e târziu… nu mai am timp… uite, a venit tramvaiul… trebuie să-l prind…

cu ochelarii de cal mergem drept către ţintă… nu vedem că am călcat peste un frate… nu vedem mâinile din jur care se întind în cale… nu simţim bătaia pe umăr a unui prieten care are nevoie de ajutor.

totul se raportează la timp… această dimensiune atât de ciudată căreia nimeni nu i-a putut afla legile… pe care nimeni nu ştie cum să o controleze… dominăm spaţiul.. îl modificăm conform nevoilor noastre, dar ne stăpâneşte timpul… inconştient ne închinăm lui… ne supunem acestui zeu al vremurilor noi…

oare tot el să fie cauza nepăsării ce stăpâneşte veacul-nou? oare în graba sa ne-a anesteziat simţirea încă nepregătită de luptă?

că trecuseră 2 ani de la ultima scrisoare primită sau scrisă…

acum, în 5 minute (dacă nu chiar mai repede) mesajul nostru ajunge la celălalt… avem sms-uri… avem mail… avem, evident, cvasi-indispensabila adresă de messenger pe care o ceri înainte să-i ceri numărul de telefon şi poate înainte să ştii prea multe despre celălalt…

mă uitam în bibliotecă astăzi şi mi-a căzut privirea asupra unei cărţi despre care am mai scris… “Richard Wagner an Mathilde Wesendonk - Tagebuchblätter und Briefe” şi mă gândeam… (urât obicei…) dacă ar fi apărut de atunci mailul am fi pierdut atât de multe scrisori frumoase… atât de multe cuvinte…

e mai comod să scrii un sms sau un mail… poţi să uiţi că la începutul propoziţiei stă o majusculă (cum fac io acum)… poţi să mai prescurtezi pe ici pe colo… dacă încurci gramatica ori un cuvânt… nu-i bai, că doar e mail…

dar o scrisoare… o scrisoare te strânge ca în corset… te obligă la claritate… la atenţie asupra conţinutului… la grijă pentru formulare şi pentru aşezare în pagină… nu mai merge cu “align left” … şi totuşi… acolo pui sufletul tău…simţirea trece prin peniţa stiloului (ha… am zis stilou… oare câţi îl mai folosesc?) mult mai uşor decât prin taste… dacă ai emoţii literele vor ieşi tremurate… e mult mai personal, iar gândurile nu trebuie să treacă de aprobarea unui firewall…

ce mi-a venit? nimic… am primit o scrisoare şi mi-am adus aminte cât de bine mă simţeam când scriam câte 10 pagini unei singure persoane…

după ce că l-au omorât au mai făcut şi un cântec…

aş vrea să nu fie aşa de cald… aş vrea să plouă 5 zile la rând… să inunde bucureştiul… să intre apa în motoare şi să le oprească… să se audă numai clipocitul tălpilor prin bălţi… aş vrea să mai înflorească o dată bujorii… aş vrea să adun maci de pe câmp… cu părul strâns în 2 cozi împletite cu panglici roşii… să încalec şi să las calul să mă poarte unde vrea…

şi aş vrea să ştiu cine-i autorul