***

***

conţiinţa urlă… ar vrea să bată la poarta sufletului strigând: “închide-te… pleacă… nu mai sta aici”…dar nu poate… a amuţit şi ea…

cu căştile în urechi trecem nepăsători peste strigătele celor din jur… e târziu… nu mai am timp… uite, a venit tramvaiul… trebuie să-l prind…

cu ochelarii de cal mergem drept către ţintă… nu vedem că am călcat peste un frate… nu vedem mâinile din jur care se întind în cale… nu simţim bătaia pe umăr a unui prieten care are nevoie de ajutor.

totul se raportează la timp… această dimensiune atât de ciudată căreia nimeni nu i-a putut afla legile… pe care nimeni nu ştie cum să o controleze… dominăm spaţiul.. îl modificăm conform nevoilor noastre, dar ne stăpâneşte timpul… inconştient ne închinăm lui… ne supunem acestui zeu al vremurilor noi…

oare tot el să fie cauza nepăsării ce stăpâneşte veacul-nou? oare în graba sa ne-a anesteziat simţirea încă nepregătită de luptă?