Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

aveam nevoie de un card şi, cum experienţele anterioare cu BCR-ul şi cu BRD-ul mi-au lăsat un gust mucegăit, am zis să schimb banca… buuuuuuun… cum tot eram o lună de zile în vacanţă am zis să depun cerere că tot am timp liber… am depus… oamenii, tare drăguţi, m-au asigurat că-n 3 zile e gata… nu credeam io povestea cu 3 zile că mereu apare ceva, dar m-am dus după o săptămână… jenaţi m-au rugat să trec peste alte 3 zile… că, se pare, la cluj au avut probleme… mă rog… scuze diverse… am trecut peste altă săptămână (una la prefectură… una… una la primărie…. două… până acum) … a doua săptămână aceeaşi problemă… că nu l-au eliberat de la cluj… mno… deşi mamei, care-l făcuse în aceeaşi zi cu mine, îi venise chiar în  acele 3 zile de care pomeneau… eram nedumerită şi uşor enervată, dar am zis că-i vacanţă… mai aveam timp…

aseară în sfârşit îmi venise cardul, după 3 săptămâni încheiate… ha… credeaţi că am scăpat? … deschid plicul în care sălăşluia pin-ul meu ca să văd scris… tocmai asta e problema… că nu era scris nimic… l-am întors pe toate părţile… m-am uitat la el la bec… la lanternă… la lumânare…. nimic … mister complet… pinul, ia-l de unde nu-i… m-am dus înapoi la ei să le dau cu plicul în cap că deja mâine plec şi n-am ce face cu cardul… şi m-am dus… săracii oameni n-au nici o vină că nu mă plac pe mine calculatoarele lor de la cluj… dar chiar aşa?… hmmmm… ceva e dubaş la mijloc…

încheiere… n-am … vă las cu “pixu-n aer”, vorba profei mele de română… cică mă sună ei peste vreo săptămână să îmi spună la ce sucursală din bucureşti îmi vine pin-ul… şi de acolo…???…  sper să fac rost de pin până îmi expiră cardul.

ca să-l citez pe Francis I. Dworschak, a cărui părere în multe privinţe nu o împărtăşesc. deşi intenţiile sale sunt onorabile, nu cred că a reuşit să pătrundă îndeajuns cifrul scrierilor lui Eliade (nu că io aş putea spune că le înţeleg… poate adevărul e undeva la mijloc). dar nu combaterea doctorului este obiectul de astăzi…

am constatat un nou curent în cadrul viitoarei intelectualităţii … în special în rândul celor de 20-25 de ani cu care am contacte mai frecvente… îşi motivează ateismul prin scrierile lui Eliade… rup fraze din context (poate nici nu le rup ei, ci doar unii care se erijează în lideri de opinie) şi îşi scuză credinţa în pietre şi constelaţii pe seama unor studii de istoria religiilor… studii evident utile societăţii, facilitându-i acesteia accesul la trecut căci, omul a fost şi este, prin însăşi natura sa, o fiinţă cu valenţe religioase… Eliade nu spune: orice religie este bună, aşa cum mulţi înţeleg în mod eronat… el pur şi simplu a disecat cu măiestrie resorturile interne ale fiinţei religioase din timpuri străvechi până la noile secte apărute în perioada contemporană… însă… în ciuda tuturor acestor studii şi a tuturor legăturilor sale cunoscute cu lumea Indiei… Eliade a rămas la Ortodoxie din motive de el ştiute… iată ce spunea în unul dintre articolele sale:

“Apusenii se nasc in catolicism. Rasaritenii ajung la ortodoxie.

E nevoie de o serie intreaga de experiente sufletesti pentru a capata acea stare de spirit care e ortodoxia. Constiinta, functionand pe toate planurile si cu toate ramificatiile, isi gaseste firesc echilibrul in ortodoxie. Nu trebuie sa precipitam “convertirea”. Ea se va implini, asa cum infloresc pomii - cand sufletul se va fi imbogatit indeajuns, suferind indeajuns.

Intelegeti tragicul insurmontabil al grecului - singur in fata unui destin irational, imoral, strain? Tragicul crestin e altul: neputinta de a ramane intotdeauna crestin, dualismul carne-duh, slabiciunea care il taraste - si e bine sa-l tarasca - in viata pagana, senzuala. Tragicul vietii crestine e fecund. Pentru ca pe acest dualism dureros carne-duh se intemeiaza cel mai mare bine al umanitatii: personalitatea. Eu cred ca numai un crestin poate avea o personalitate, care, pentru mine, inseamna: echili­brarea intr-o sinteza originala a celor doua tendinte potrivnice.

Viata crestina inseamna siguranta valorii sufletesti si a per­manentei acestei valori. Asadar optimism, incredere, drum-drept, rodnicie.

De altfel, ceea ce e frumos in noi e faptul cautarii. Noi cautam - si suferim pentru aceasta - ceea ce altii se multumeau a primi de la preoti, nu intotdeauna de isprava, si uitau apoi intr-un fund de suflet. Noi voim un crestinism efectiv - adica rezultatul unei experiente, proaspat, greu de sensuri, cald de viata, stralucitor de daruri. Care sa ne prefaca, sa ne faca din oameni- oameni de ai lui Dumnezeu, adica suflete in trupuri, suflete ce cauta sa asi­mileze si sa raspandeasca valori Dumnezeiesti in lumea valorile bestiale sau, rareori, a valorilor omenesti.

Ortodoxia ne sileste sa renuntam la o parte din viata? Ortodoxia nu ne sileste nimic. Faptele pe care le facem sub inraurirea ei sunt fapte firesti, care nu ne mutileaza viata - pentru ca viziunea acestei vieti e schimbata. Un ortodox poate fi ascet sau pacatos. Ce insemnatate poate avea faptul acesta? Experienta religioasa, dragostea catre Hristos - ramane aceeasi.“

astea fiind zise, nu consider moral să vă ascundeţi în spatele unui om care nu se mai poate apăra singur… citiţi… studiaţi… poate găsiţi scuze în altă parte, dar nu-l ponegriţi pe Eliade cu laşitatea voastră.

articolul întreg îl găsiţi şi aici şi în Volumul de articole al lui Eliade “Profetism Românesc” apărut la Ed Roza Vânturilor

ştiţi cum e în filmele vechi americane… cavaleria vine la urmă şi salvează situaţia.. căpitanul se alege cu fata, dar asta e deja altă poveste… să ne limităm la situaţie şi la salvarea ei…

îndeletnicirea preferată când nu am ce face este să trag o fugă până în port şi să stau să mă holbez ore în şir la apa care curge leneşă, ca o spinare de balaur, în timp ce turiştii germani de pe vasele de croazieră ne fac cu mâna, precum probabil Columb le-a făcut cu mâna primilor oameni din Lumea Nouă…

când mă pregăteam să părăsesc mirificul peisaj, taman pe la orele serii când spaţiul meu privat este invadat de scuipători de seminţe cu 3 lanţuri la gât, nu apuc să fac nici 10 paşi şi, din senin… şi când spun din senin, vreau să spun că acum era cald şi soare, iar în 5 secunde temperatura a scăzut brusc, atât de mult încât ni se învineţiseră buzele şi tremuram din toate cele… frigul a fost urmat subit de o ploaie torenţială care a inundat portul… atât de deasă că nu vedeai la 10 metri în faţă şi de un vânt rece dinspre Ruse… în tot acest timp… noi… stăteam sub un copac, că alt loc de adăpostit nu era…

plecau merţanele unul câte unul din port… care mai de care cu halogenul aprins… şi… evident… claxonându-ne şi făcând mare haz de noi care tremuram sub o tuia, că asta a plantat acolo primăria…

ne învârtam în jurul copacului după direcţia vântului dar… de udat, tot ne-a flăcut fleaşcă :)))) amu’ io nu-s genul care să se sperie de 3 stopi de ploaie dar.. asta chiar era mama ploilor pe care le-am prins anul acesta.

un poliţist de la poliţia de frontieră ajuns pe acolo el ştie cu ce treburi se uită la noi cam în dungă şi ne vede că tremuram şi că eram flaşcă şi zice: “da’ nu vreţi voi să vă duc până în oraş? ” … io mă uit la Alina, ea se uită la mine şi zicem: “ba da!”

ne-a dus omul până în centrul oraşului… să-i dea Dumnezeu sănătate!

amu… să cobori din maşina poliţiei… şi mai e şi un oraş mic… eh… nu-i bai… bine că am ajuns… toată lumea se uita ciudat la noi şi nu înţelegeam de ce, chit că eram fleaşcă … deh … pe acolo se pare că nu plouase…

pe când mă pregăteam să curăţ cartofi pe un ziar mai vechi, acesta se deschide la o pagină cu duduci dezbrăcate… ah… nimic nou… fetele (sau poate ar trebui să spun… fetiţele) erau îmbrăcate în tricourile echipelor de fotbal din Liga I … dau să citesc şi… citesc: X 14 ani… Y 15 ani… Z 16 ani… ba pardon… dacă nu mă înşeală numărătoarea… aistea-s minore o ţâră… şi minorele nu au voie să pozeze fără acordul SCRIS al părinţilor or al unui tutore legal… atunci se ridică 2 întrebări: de ce are nevoie un ziar de fotbal să afişeze minore? s-au terminat femeile frumoase de 18 ani? şi…. mai ales… ce părinţi denaturaţi sunt ăia care le dau voie să apară în ziar în posturi care nu îndeamnă decât la un singur lucru…

despre ele nu mai spun decât că aveau mintea la unison, indiferent de vârstă… toate era “îndrăgostite de modeling şi de fotbal” deşi cred că nu ştiu nici măcar câţi sunt într-o echipă…

numai cei buni… cumplit an, şi e doar la jumătate

Dumnezeu să-l ierte!

de la Gavagai

dacă viaţa mea ar fi un film, atunci sigur ar fi unul făcut după o carte… o carte scrisă pe genunchi, într-o căruţă trasă de o mârţoagă pe un drum de ţară desfundat…

o carte prăfuită, învechită înainte de vreme.

cititorii ei ar închide-o după primul capitol… poate nu de plictiseală… ci fiindcă autorului i s-a terminat cerneala.

merge mai departe la Andrei şi la Dragoş

din motive de sănătate ale altora, vacanţa mea cea lungă cu hălăduiri prin munţii patriei s-a transformat în nişte drumuri lungi pe tren… nu-i bai… noi să fim sănătoşi, că timp mai este…

până strâng iar bani de umblat m-am mutat la ţară… acolo… deh… ca la ţară… multe de toate prin curte… mult pământ… uscat de tot… de pomană udăm de 2 ori pe zi că tot uscat şi prăfos este…

în ciuda secetei zmeura mea s-a copt şi anul ăsta, devenind simultan un paradis pentru viespari şi gândaci de toate neamurile, atât de dragi sufletului meu… vedea-i-aş în insectar…

în grădină şi-a făcut sălaşul o cârtiţă ce dă o lăbuţă de ajutor la sistemul de irigaţii… când uzi florile apa iese în porumb, iar când uzi roşiile se udă câte 3 răzoare deodată, deranjând mini-ecosistemul local compus din broaşte râioase ce se ascundeau de căldură în galerii…

(mesaj subliminal: am patru pisoi rasa tomberoneză, perfect adaptată oricăror condiţii de trai… cine vrea unul?…)

horă-n sat nu mai e… pote şi fiindcă suntem la 5 km de oraş… poate şi fiindcă discoteca din colţ are lumină noaptea…

fetele noastre încă umblă desculţe… dar… pe sutere roşii… când trec una pe lângă cealaltă îşi strigă: “făăăăăăă, vezi că intri în groapă!”… poate e o formă de salut?

cocoşi nu cred să fi văzut… în schimb avem câini cât cuprinde… deh… de aia urlă câinii-n giurgiu… şi am descoperit că patrupedele anunţă la fel de exact ora…

ne mai auzim… să fiţi cuminţi!

Viaţa la ţară