Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

ca să-l citez pe Francis I. Dworschak, a cărui părere în multe privinţe nu o împărtăşesc. deşi intenţiile sale sunt onorabile, nu cred că a reuşit să pătrundă îndeajuns cifrul scrierilor lui Eliade (nu că io aş putea spune că le înţeleg… poate adevărul e undeva la mijloc). dar nu combaterea doctorului este obiectul de astăzi…

am constatat un nou curent în cadrul viitoarei intelectualităţii … în special în rândul celor de 20-25 de ani cu care am contacte mai frecvente… îşi motivează ateismul prin scrierile lui Eliade… rup fraze din context (poate nici nu le rup ei, ci doar unii care se erijează în lideri de opinie) şi îşi scuză credinţa în pietre şi constelaţii pe seama unor studii de istoria religiilor… studii evident utile societăţii, facilitându-i acesteia accesul la trecut căci, omul a fost şi este, prin însăşi natura sa, o fiinţă cu valenţe religioase… Eliade nu spune: orice religie este bună, aşa cum mulţi înţeleg în mod eronat… el pur şi simplu a disecat cu măiestrie resorturile interne ale fiinţei religioase din timpuri străvechi până la noile secte apărute în perioada contemporană… însă… în ciuda tuturor acestor studii şi a tuturor legăturilor sale cunoscute cu lumea Indiei… Eliade a rămas la Ortodoxie din motive de el ştiute… iată ce spunea în unul dintre articolele sale:

“Apusenii se nasc in catolicism. Rasaritenii ajung la ortodoxie.

E nevoie de o serie intreaga de experiente sufletesti pentru a capata acea stare de spirit care e ortodoxia. Constiinta, functionand pe toate planurile si cu toate ramificatiile, isi gaseste firesc echilibrul in ortodoxie. Nu trebuie sa precipitam “convertirea”. Ea se va implini, asa cum infloresc pomii - cand sufletul se va fi imbogatit indeajuns, suferind indeajuns.

Intelegeti tragicul insurmontabil al grecului - singur in fata unui destin irational, imoral, strain? Tragicul crestin e altul: neputinta de a ramane intotdeauna crestin, dualismul carne-duh, slabiciunea care il taraste - si e bine sa-l tarasca - in viata pagana, senzuala. Tragicul vietii crestine e fecund. Pentru ca pe acest dualism dureros carne-duh se intemeiaza cel mai mare bine al umanitatii: personalitatea. Eu cred ca numai un crestin poate avea o personalitate, care, pentru mine, inseamna: echili­brarea intr-o sinteza originala a celor doua tendinte potrivnice.

Viata crestina inseamna siguranta valorii sufletesti si a per­manentei acestei valori. Asadar optimism, incredere, drum-drept, rodnicie.

De altfel, ceea ce e frumos in noi e faptul cautarii. Noi cautam - si suferim pentru aceasta - ceea ce altii se multumeau a primi de la preoti, nu intotdeauna de isprava, si uitau apoi intr-un fund de suflet. Noi voim un crestinism efectiv - adica rezultatul unei experiente, proaspat, greu de sensuri, cald de viata, stralucitor de daruri. Care sa ne prefaca, sa ne faca din oameni- oameni de ai lui Dumnezeu, adica suflete in trupuri, suflete ce cauta sa asi­mileze si sa raspandeasca valori Dumnezeiesti in lumea valorile bestiale sau, rareori, a valorilor omenesti.

Ortodoxia ne sileste sa renuntam la o parte din viata? Ortodoxia nu ne sileste nimic. Faptele pe care le facem sub inraurirea ei sunt fapte firesti, care nu ne mutileaza viata - pentru ca viziunea acestei vieti e schimbata. Un ortodox poate fi ascet sau pacatos. Ce insemnatate poate avea faptul acesta? Experienta religioasa, dragostea catre Hristos - ramane aceeasi.“

astea fiind zise, nu consider moral să vă ascundeţi în spatele unui om care nu se mai poate apăra singur… citiţi… studiaţi… poate găsiţi scuze în altă parte, dar nu-l ponegriţi pe Eliade cu laşitatea voastră.

articolul întreg îl găsiţi şi aici şi în Volumul de articole al lui Eliade “Profetism Românesc” apărut la Ed Roza Vânturilor