Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

zilele astea am dat peste 3-4 bloguri nou-înfiinţate ale unor studenţi medicinişti (nu ştiu din ce oraş)… mă bucur să văd că mai sunt şi alţii care scriu despre facultatea asta căci e nevoie, scopul scrierilor mele fiind numai tangenţial acela de a scrie despre medicină, aşa că bravo lor…

dacă m-aţi cunoscut până acum bănuiaţi că vine un mare DAR…

dar! mă întristează să văd că scriu numai despre ce merge prost şi invariabil termină cu: “ce facultate de căcat” spus chiar aşa sau mai edulcorat o ţâră…

păi bine măi dragilor… dacă nu vă convine… cine vă ţine cu forţa? acum în 6 ani terminaţi 2 facultăţi şi aveţi 2 diplome cu care să vă lăudaţi… ce căutaţi aici dacă nu vă place? sau dacă vă place, de ce aruncaţi cu… (era să zic ceva urât)

mno… că iar m-am enervat… ruşine! AFARĂ!

astăzi, după multă vreme am reascultat o piesă pe care nu o mai auzisem de multă vreme pe motiv de bocete, lucru care s-a şi petrecut în mijlocul tramvaiului… dar ce dor îmi era de ea… abia acum mi-am dat seama.
Ploaia care va veni

primită de la Andrei… (măcar de ar schimba ceva…) cu tema: ce vreau io de la administraţia locală…

infinite lucruri, pe lângă parcuri, curăţenie, turism şi altele absolut utile acestui oraş, voi deveni egoistă… aşa că iată ce vreau EU de la administraţia locală…

1. mai multe spitale sau măcar renovarea celor care stau să cadă şi în care se simt mai bine gândacii decât oamenii

2. mai multe autobuze ca să nu mai stăm ca sardelele în suc propriu în fiecare dimineaţă

3. fluidizarea traficului

4. mai multă siguranţă noaptea pe străzi, fiindcă deocamdată am mai multă încredere în câinii comunitari din jurul blocului decât în oameni… şi chiar…

5. (că tot e iar dezbătut subiectul) lăsaţi câinii unde sunt… nu o dată m-au scăpat noaptea de beţivi agresivi, lucru pe care nu pot să-l spun despre oamenii care nu ştiau pe unde să se ascundă…

astea fiind zise, dau leapşa mai departe oricui are nemulţumiri… să facem din asta un fel de cutie de sugestii şi reclamaţii… poate le şi printăm şi le ducem unde trebuie (oricum nu o să schimbe nimic, dar ca să nu zicem că nu am încercat)

(până i s-a făcut somn şi s-a dus la culcare…)

medeea şi o prietenă au fost la teatru unde au văzut o piesă faină şi un fund gol (în piesă)… măcar era un fund drăguţ spre deosebire de ce mi-a fost dat să văd în ultimele zile… la piesă nu s-a aplaudat aiurea şi nu a sunat niciun telefon în timpul spectacolului, deşi sala a fost plină… deci se poate!

după aceea ne-am îndreptat cu paşi rari spre Observator unde probabil s-a strâns jumătate de Bucureşti…

noaptea ne-a prins în piaţa Constituţiei uitându-ne la o formaţie cocoţată cu scripeţii desupra noastră… deşi muzica nu mi s-a părut extraordinară, tot respectul pentru faptul că au cântat în nişte poziţii care mie mi-ar fi făcut stomacul să cedeze nervos.

părţi rele… eh… mai bine să nu fiu cârcotaşă…

să vedem ce ne pregătesc pe 4 noiembrie…

- unde te-ai înţepat?

- în cui.

- nu “în ce”… unde?

- aaaaa… la serviciu!

- nu asta am întrebat… în ce loc?

- păi nu zisei că la serviciu?

- …

22-23 septembrie este noapte albă în Bucureşti… din program:

teatru stradal, porţi deschise la majoritatea teatrelor bubureştene, câteva muzee deschise toată noaptea pentru vizitare, bineînţeles, totul gratuit…

program complet aici distracţie plăcută!

neee… numai titlul e pompos… în realitate am vrut să mai dau un semn de viaţă… mi-a fost atât de lene încât m-am bucurat că respiraţia este funcţie automată şi nu depinde de propria mea voinţă, în prezent plecată în vacanţă, ea ştie unde…

nu că v-ar interesa, dar io tot vă spun, căci ăsta-i rostul ascuns al fiinţei umane: să-şi dea importanţă când nu e cazul şi să-i plictisească pe ăilalţi de moarte…

am ascultat muzica unui deceniu… în prezent sunt la anii ‘60… frumoase vremuri… aprige formaţii… de ce oare nu mi-o fi spus şi mie nimeni, când eram mică, cum se ascultă muzica adevărată?

am văzut o droaie de filme româneşti (majoritatea: regie, scenariu şi distribuţie Sergiu în anii lui de glorie cu batalioanele armatei române înşirate pe câte o câmpie… îl ştiţi doar) şi tot nu m-am săturat de ele…

azi dimineaţă un copil recita în tramvai: “ah, şcoală, dulce şcoală… ce dor nu mi-a fost de tine!” şi a ţinut-o aşa până m-am dat io jos… mda… deci s-a cam dus vacanţa se pare… în sfârşit!… mă săturasem de starea asta!

hai să vă dau ceva frumos spre ascultare… Deep Purple

vă rog din tot sufleţelul meu mic şi negru: nu vă mai radeţi pe fund!!! trec peste viermii de sub piele… peste borâturi… peste orice, dar nu peste un fund epilat… până aici! bleah!

sau urările domnului nicolăescu (nu-nu… n-am greşit… aşa-l cheamă) cu 2 luni mai devreme…

cu tânguirile Medeei pe fundal şi mâna-mi tremurândă, deschid recomandata de la ministerul sănătăţii publice…  (între noi fie vorba, sănătatea mea e destul de privată, dar fie..)

“Stimată Doamnă / Stimate Domn, Sănătatea dumneavoastră este cea mai importantă (bolduit, Dvs. fără majusculă… începe bine)”… pe scurt: un set de analize gratuite pe care ţi-l sugerează medicul de familie… booooon… şi dacă nu-s înscrisă?… tot domnul Nicolăescu dă soluţia: te duci la orice medic de familie şi te trece pe listă separată… deci tot pe la un medic de familie trebe’ să trec întâi…

şi dacă nu vreau? simplu… nu intru în baza de date a unui sistem în care mi-am pierdut orice încredere…

sfat?… duceţi-vă şi folosiţi-le… nu se ştie niciodată când pot fi utile, dar dacă apare ceva ciudat repetaţi-le… iar dacă nu apare nimic ciudat, repetaţi-le… de ce? simplu: laboratoarele au fost alese în urma unor licitaţii. ştiţi şi voi ce înseamnă licitaţie: cel care oferă la preţul cel mai mic, indiferent de calitate… de aici şi neîncrederea mea.

este o specie aparte de student… sunt cei care nu au învăţat o boabă dar îşi încearcă norocul şi mai sunt cei care n-au plecat la munte de “dragul” farmacologiei…

ce-l îndeamnă pe studentul scăpat de examene să mai pună mâna pe carte? păi… ar fi cei la limita mediei de bursă care vor să intre în cercul select al celor aleşi şi mai sunt cei deja aleşi care o fac… ăştia chiar nu ştiu de ce o mai fac…

cum recunoşti studentul cu mărire? simplu… de la o poştă… roteşti privirea printre cei care aşteaptă pe la uşile amfiteatrelor şi, într-un colţ, vezi un grup micuţ, departe de ceilalţi… între feţele crispate vezi pe unu’ cu căşti în urechi şi cu atitudine de “mă laşi? io nu-s ca ăştia cu restanţe!”… sau mai simplu: studentul cu mărire spune tuturor că dă mărire, nu cumva să existe suspiciunea unei restanţe… Doamne, fere’!

am revenit!

am revenit în oraşul cu metrou unde indiferenţa se ridică la cote maxime… uneori cred că nimic nu-i mai poate surprinde pe bucureşteni, chit că se apucă unu’ să alerge dezbrăcat pe stradă…

dar destul cu cârteala! e timp şi pentru asta mai târziu…

conform axiomei: “mersul pe jos face piciorul frumos şi dă fundul jos”, m-am lăsat alergată prin oraşele transilvănene ale patriei… laudele sunt inutile în acest post pe care-l vreau rezumat… pe larg despre ele cu altă ocazie… o singură nedumerire: în viaţa mea nu am văzut concentraţie mai mare de păr axilar feminin ca-n târgu mureş… oare n-au auzit de lamă????

proaspăt întoarsă în oraşul cu benzi pentru biciclete pe care circulă pietonii, am vrut să trag adânc în piept aer de capitală, dar m-am sufocat cu gazele unei dube care demara scârţâind… mda…proastă sincronizare…

constatare practică: analizatorul olfactiv se dezobişnuieşte rapid de mirosurile “cosmopolite” ale ratb-ului autohton

rugăminte: am primit 2 flori: un trandafir japonez şi încâ una cu frunză păroasă al cărei nume nu-l cunosc… aştept sugestii de nume că-s în plop cu inspiraţia şi mi-e să nu le dau nume ca celorlalte flori…

până data aviatoare vă las cu … cu… n-aţi ghicit? … nici io nu mă hotârâsem… încercam doar să trag de timp…

Carmela şi Paco Ibanez - Silverio