despre lene şi alţi demoni

neee… numai titlul e pompos… în realitate am vrut să mai dau un semn de viaţă… mi-a fost atât de lene încât m-am bucurat că respiraţia este funcţie automată şi nu depinde de propria mea voinţă, în prezent plecată în vacanţă, ea ştie unde…

nu că v-ar interesa, dar io tot vă spun, căci ăsta-i rostul ascuns al fiinţei umane: să-şi dea importanţă când nu e cazul şi să-i plictisească pe ăilalţi de moarte…

am ascultat muzica unui deceniu… în prezent sunt la anii ‘60… frumoase vremuri… aprige formaţii… de ce oare nu mi-o fi spus şi mie nimeni, când eram mică, cum se ascultă muzica adevărată?

am văzut o droaie de filme româneşti (majoritatea: regie, scenariu şi distribuţie Sergiu în anii lui de glorie cu batalioanele armatei române înşirate pe câte o câmpie… îl ştiţi doar) şi tot nu m-am săturat de ele…

azi dimineaţă un copil recita în tramvai: “ah, şcoală, dulce şcoală… ce dor nu mi-a fost de tine!” şi a ţinut-o aşa până m-am dat io jos… mda… deci s-a cam dus vacanţa se pare… în sfârşit!… mă săturasem de starea asta!

hai să vă dau ceva frumos spre ascultare… Deep Purple