Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

iată că mai trec niţel pe aici ca la sfârşit de an.

cumplit an.

tendinţa prezentă este să mă apuc să fac o statistică, să văd încotro se înclină balanţa acum la sfârşit. dar o să încerc să nu o fac.

oare ce ne apucă aşa… în mijlocul sfârşitului să facem bilanţul? resentimente, frustrări, neîmpliniri? să fie ele? sau să fie bucuriile, zâmbetele, amintirile dragi? cred că primele. dintr-un impuls subconştient vrem să nu repetăm greşelile aşa că facem planuri. şi aşa ajungem să ne transformăm sfârşitul într-un început.

nu vă urez tradiţional un an nou fericit, ci cât mai multe începuturi, putere şi sănătate să treceţi peste toate.

medeea ia o vacanţă. de pe blog plec mai repede. şi fiindcă Alex mi-a zis că ce scriu la nervi scriu cel mai bine am zis să nu mai apuc să mă enervez până la sfârşitul anului… aşa că plec acasă.

ce e acasă?

sunt străzile acelea pe care aş putea merge cu ochii închişi fiindcă le cunosc orice cotitură. sunt copacii pe care i-am văzut crescând. sunt câinii care nu mă latră fiindcă mi-au deprins de multă vreme mirosul.

e fumul ce iese pe coşuri în nopţile de iarnă şi umbra focului din sobă ce mângâie peretele.

e drumul spre port străbătut alături de un om drag.

e pălăvrăgeala pe care o uiţi în 5 minute şi râsul celui de lângă tine.

e zâmbetul unui om de care îţi era dor şi vinul fiert cu miere şi scorţişoară pe care-l beţi împreună.

e locul unde mă întorc atunci când mi se topesc aripile de ceară.

e dragoste.

prematur, vă urez Sărbători fericite!

îl ştiţi pe domnul cu pricina…

ei bine, îl acuz de crimă! nu a ucis 1, 2, ci (spiritul a) sute de femei…

cum, vă întrebaţi? a creat precedent… da… aţi citit bine… a creat precedent…

până la el scorpiile erau lăsate în plata Domnului, dar de când cu scrierile sale, nici o scorpie nu-şi mai poate găsi liniştea.  mereu se trezeşte câte unul care vrea să ne îmblânzească. şi de ce, mă rog? nu-s destule femei pe lumea asta? să facă bine să-şi aleagă alta, mai supusă şi mai umilă dacă pofteşte. să lase scorpia să fie scorpie… la urma urmei suntem şi noi bune la ceva… la comparaţie.

îmblânzeşte o scorpie şi te alegi cu o femeie de treabă, dar nu mai e aceeaşi de la început, nu mai e cea care te-a făcut să ridici sprânceana a mirare… şi atunci la ce bun?

Lanţul coliviilor

GRANDOMANIA… sau cum spune un proverb: bani n-avem, brânză mâncăm. să ne stea în gât!

(da… am nervi)

- auzi, nevastă! şi-a luat vecinu’ maşină nouă. noi o să luăm una mai mare ca a lui…

- fi-tu e avocat? n-are nimic… când o creşte ăsta micu’ îl fac arhitect.

- mami, ai văzut ce tort mare avea Radu? io vreau unul mai mare de ziua mea!

- măi Manole, crezi că poţi să faci o mănăstire mai frumoasă ca asta?… da?…. aşa crezi? ei lasă că vezi tu!

- Vrâncene! dormi mă? hai trezeşte-te! văzuşi ce oi are ăsta? io zic să-l omorâm şi să-i luăm oile. tu ce zici?

mai vreţi exemple? că mai am… (mai multe ca vecinu’)

românul e grandoman… cred că-i moştenire romană că ei erau complexaţi de mărime. exemple? vreţi exemple? nu ştiu… mergeţi prin Italia şi vedeţi ce construiră pe acolo. sau până la Drobeta şi vedeţi ce a rămas din pod. iar penele alea stupide din creştet le purtau ca să pară mai înalţi (cică erau destul de mici, nu cum vedem prin filmele cu Brad).

secole de-a rândul oamenii şi-au construit case după care să nu le pară rău când fug în munţi, şi-au construit biserici în peşteri sau bine ascunse în munte, mici, să nu se vadă de departe. poate şi din smerenie, nu doar pentru conservare.

mno… acu’ pe unde treci… nu mai vezi căsuţe normale, potrivite pentru o familie, ci bartai căsoiul cocoţat pe deal (acolo era cimitirul, inteligenţilor!) cu tablă lucitoare, să nu-l poţi ignora. vorbeam cu o cunoştinţă care are o asemenea monstruozitate şi-mi spunea că are 2 centrale termice, dar iarna în casa scărilor tot apar ţurţuri. i-am zis: să-i străpâneşti sănătos! să nu te aştepţi să te compătimesc.

avem a doua construcţie vizibilă de pe Lună… dar sunt convinsă că dacă s-ar putea, am face un zid mai mare ca al gălbejiţilor ălora! mama lor de chinezi! cum au îndrăznit?

facem catedrala mântuirii neamului… care se anunţă imensă, cum spunea, plin de mândrie, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei: se va vedea din orice colţ al Bucureştiului. au’ întrebarea mea este: ce ne trebuie? ne mântuieşte o clădire? hai să fim serioşi! Iisus îţi ţinea predicile pe câmp, în târg, în casele oamenilor… nu într-o clădire ce nu va reuşi decât să te facă să te uiţi pe pereţi în loc să asculţi ce se citeşte. dacă aţi fost vreodată în bisericile vechi aţi văzut că uşa e minusculă. că doar nu erau oamenii ăia chiar aşa de mici… nu erau, dar a fost făcută  astfel ca să te facă să te apleci la intrare şi ca să-ţi aminteşti că se cuvine să stai plecat în faţa lui Dumnezeu.

şi în final ajung la miezul supărării mele, declanşatorul reacţiilor de mai sus: prostia aia de brad de la Unirea… cel mai mare din lume… oaaaaaaaaaau! stai să mă mai extaziez niţel! oaaaaaaaaau!  mda… e frumos, dar e complet inutil. e o reclamă sclipitoare care prinde bine la popor. şi? cu ce ajută? bani care au intrat în bradul ăla hrăneau un orfelinat pe o perioadă lungă de timp.

bineînţeles, era imperios necesar să vezi când se aprind beculeţele. din acest motiv jumătate din bucureşti s-a înghesuit ieri-seară în piaţa unirii… s-au călcat în picioare, s-au înjurat, şi-au urat la mulţi ani împingându-se în toate părţile ca o imensă turmă de vaci scăpate din ţarc. da… eram acolo… veneam de la spital şi din păcate am ajuns înapoi la spital cu o fată pe care au călcat-o în picioare la propriu în metrou. să chemi salvarea? aiurea! nu mergea telefonul… să rogi un poliţist să cheme prin staţie? aiurea! ne-a zis că nu are dreptul… cum să nu ai dreptul să chemi salvarea? din fericire toate s-au terminat cu bine pentru ea.

hai, la mulţi ani, popor român… păcat de ce ai fost, că uite în ce hal ai ajuns! sau cum spunea galeria la meci ieri: Deşteaptă-te odată române!