Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

în sfârşit am găsit un scriitor în viaţă care-mi place. şi la cât e de tânăr se pare că voi avea cărţi noi mulţi ani de acum înainte

iată ce zice el:

Ploaia poartă în sine genele copilăriei. Când eram mici, ne stropeam cu furtunul, ţopăiam prin bălţi şi ne stropeam cu apă. Desigur, întrucât se pare că suntem oameni mari, o facem pe supăraţii atunci când, din falsă stângăcie, călcăm într-o băltoacă. … eh… io încă mă bat cu apă

Când plouă, oamenii citesc, merg la cinema şi se îndrăgostesc, artiştii lucrează…

Ploaia este rareori periculoasă şi cu atât mai puţin în zona de climă temperată…

hai-hai… nu fiţi leneşi… puneţi mâna şi citiţi cartea.

şi fiindcă azi e o zi specială vă pun nişte Iglesias (nu ăla mic cu fes de aurolac… ta-su!… Julio)

primită de la Mihai

regulile sigur le ştiţi deja, dar iată-le şi aici:

1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Gaseste a 5-a propozitie/fraza.
4. Posteaza pe blog textul urmatoarelor 4 propozitii/fraze cu aceste instructiuni.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi dupa cartea aceea foarte deosebita sau “intelectuala”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

păi să vedem… toate cărţile din jurul meu trec cu uşurinţă de 123 de pagini aşa că să o luăm pe prima. iertare, dar textul nu-i interesant.

Medicină internă, volumul I, Prof. Dr. L.eonida Gherasim

pagina 123, fraza 5:

Astmul indus de efort se poate întâlni în special la tineri ca o formă izolată sau unică de astm; adesea însă efortul, ca factor inductor, coexistă la un astmatic cu alţi factori care provoacă crize astmatice. Factorii psihologici pot fi prezenţi în exacerbarea acceselor astmatice şi, de excepţie, ca factori dominanţi sau iniţiatori ai bolii. Mulţi bolnavi astmatici sunt anxioşi, din cauza severităţii crizelor de astm, sau au o structură psihică dominată de anxietate. Uneori factorii psiho-emoţionali pot fi elemente majore în etiologia unui astm netratabil.

clar?

de dat… nu o dau că-i destul de plictisitor să faci copiere după text. data viitoare când se iveşte ceva interesant însă…

se râde bine.

nu obişnuiesc să scriu despre piesele pe care le văd fiindcă nu-i de nasul meu să comentez şi să dau sugestii… sunt doar una din mulţime care, uneori se întâmplă să mai ştie piesa din vreo carte rătăcită prin bibliotecă.

dar în seara asta am simţit ca odinioară, la primele mele spectacole când priveam cu ochi uimiţi jocul actorilor. mărturisesc că am intrat în sală cu puţină neîncredere… despre piesă nu ştiam mare lucru, doar ce spuneau în prezentare, dar prezentările niciodată nu o să spună de rău… ştiam că-i lungă şi-mi era teamă… ştiam că-i jucată doar de doi actori şi mă gândeam ce ar putea să-mi spună în 3 ore şi jumătate ca să nu adorm… nu a fost cazul… nici nu am ştiut când au trecut orele, dar cu  siguranţă nu aş fi vrut să se termine aşa repede.

o actriţă şi mare doamnă Olga Tudorache. şi-a însuşit rolul Reginei Mamă  , căci aşa s-a numit piesa, şi a făcut din el o bijuterie… minunat jucate scenele şi minunat interpretat dialogul.

iar lui Marius Bodochi ar trebui să-i cer scuze. aveam oarecare îndoieli, mai ales după rolul dintr-un film cu canini lungi. nu credeam că poate să facă un asemenea rol. şi asta a fost a doua surpriză deosebit de plăcută.

în locul multora dintre piesele naţionalului jucate în sala mare ar merita să intraţi în sala amfiteatru pentru 3 ore de râs cu plâns şi plâns cu râs.

într-o seară friguroasă de iarnă, un profesor, aşa… cam la vreo 5 zile de la chenzină… trecea pe stradă.

în buzunar mai avea doar un pachet început de ţigări şi o cutie cu 3 beţe de chibrit… tot mergând el, ajunge în faţa prefecturii unde era petrecere mare…

era ziua cumnatului verişoarei secretarei prefectului şi, evident, motiv de mare bucurie şi de petrecere.

ajuns în dreptul unui geam, se îndepărtă speriat de manelele ce răsunau din clădire. se aşeză pe trepte şi vru’ să-şi aprindă o ţigară… pesemne pucioasa era expirată şi-i provoca halucinaţii fiindcă văzu apărând înaintea lui o plăcintă mare… maaaaaaare… pe care stătea scris PIB… din plăcintă se desprinse o bucată cam de 20% care plutea spre profesor, dar nici nu apucă bine să întindă mâna după ea, că băţul se stinse… şi nici măcar nu îşi aprinse ţigara…

aprinse al doilea băţ de chibrit şi, deodată, înaintea lui apărură lemne şi cărbuni şi-şi închipui că elevii lui nu vor mai tremura mâine de frig… dar şi acest chibrit se stinse, ca şi primul…

fără zăbavă îl aprinse şi pe cel de-al treilea şi în faţa lui se ivi panoul cu întreţinerea pe care nu mai era trecut ca restant, dar…

mai trebuie să spun? se stinse şi ultimul chibrit şi profesorul stătea acum pe treptele prefecturii şi se gândea: de ce nu mi-oi fi luat o brichetă?

(altfel de poveste)

a fost odată, ca peste tot…

într-o dimineaţă, pe la orele 12 ale prânzului, prinţesa se trezeşte, cască profund şi zice: unde mi-o fi telefonul ăla? îl găseşte sub pernă şi, prima grijă, chiar înainte de a se spăla pe dinţi, este să-şi sune zmeul… (feţii frumoşi au dispărut cu desăvârşire odată cu bunele maniere) …

- ce faci prinţeso? te-ai trezit? se aude de la celălalt capăt al undelor

- (alt căscat) da, baby! treci să mă iei?

- vin în 10 minute.

…

închide telefonul roz cu clapetă şi fuge la baie…

după 30 de minute coboară din castel de la etajul 2.

- hai, că deja am pierdut prima oră! mult vă mai ia să vă machiaţi… zise el enervat şi mai scuipă o coajă peste grămăjoara ce se formase pe drum.

se urcară în maşina lui tunată cu flăcări şi cu număr B.04.SEX şi demarară cu scârţâituri de roţi…

şi au trăit fericiţi până a apărut următorul zmeu sau următoarea prinţesă în peisaj.

(atenţie! pericol de melancolii blegoase şi băloşenii sentimentale)

n-am mai ascultat melodia asta din anul în care s-a lansat… de fapt am ascultat-o într-o singură seară, atunci când se potrivea cel mai bine mesajul ei cu ce ni se întâmpla…

a fost o seară deosebită în primul rând fiindcă pe la miezul nopţii le-au căzut generatoarele şi am rămas în beznă… muzica am cântat-o noi… e primul răsărit de care-mi amintesc… era cumplit de frig pe marginea dunării şi pe malul celălalt începeau să se aprindă luminile şi a răsărit soarele, mândru şi roşu… şi am promis că o să rămânem prieteni şi am plâns toţi îmbrăţişaţi şi am zis că o să ne vedem toţi cel puţin o dată pe lună…  şi…

şi atât… acum ne întâlnim întâmplător în tramvai sau în carrefour şi vorbim 5 minute. ce poţi să-i spui unui om în 5 minute? nu poţi să resusciţi 4 ani pentru 5 minute şi nici nu e indicat… amintirile sunt frumoase şi asta trebuie să rămână… amintiri. anul viitor se fac 10 ani de când am terminat generala şi se pregăteşte reuniune… tre’ să fie interesant mai ales că pe mulţi nu i-am mai văzut de atunci.

fiindcă tot caută lumea muzica de la acest film şi, din pricina numelui, ajunge pe aici… iată cântecele din film.

muzica aparţine lui Eugen Doga, iar versurile lui Grigore Vieru

1. generic
2. hora broscuţelor
3. ce bine e, ce bine
4. oachi
5. maria mirabela 1
6. maria mirabela 2
7. scăpărici

oare actorilor li se face vreodată dor să vadă o piesă de teatru?

mi-e silă de voi… de voi care vă târâţi dimineaţa de sub pietre, umezi şi mirosind a mucegai… de voi, cei care încercaţi să ascundeţi miasma cu parfumuri felurite…

mi-e silă de voi, apărătorii celor năpăstuiţi până la ora 4, căci după se termină programul…

mi-e silă de voi, cei care, din înălţimea castelului, aruncaţi pomană atunci când sunt aproape camerele de filmat…

mi-e silă de voi cei care promiteţi şi atât
mi-e silă de voi, cei care vă faceţi 5 cruci în faţa bisericii ca apoi să scuipaţi numele lui Dumnezeu…

mi-e silă de voi, cei buni şi iertători până vă supără cineva, de voi cei buni la sfaturi şi la vorbe goale, dar care fugiţi în faţa greului unui prieten…

mi-e silă de voi, înţelepţii si filosofii noului mileniu, dornici doar să dărmaţi ce au clădit înaintaşii voştri…

mi-e silă de tine, român de buletin, care nu mai ştii să vorbeşti, să scrii şi să crezi în limba ta…

mi-e silă de voi şi mi-e silă de mine.

zilele trecute, după ce s-a potolit viscolul, bucureşteanul cu maşină şi fără garaj s-a gândit imediat că-i îngheaţă te-miri-ce pe la ea şi a ieşit înarmat cu mătură şi făraş să dea jos zăpada.

apăi o dai jos de pe maşina ta, dar unde o pui? bineînţeles pe a celui de alături, mai ales dacă ţi-ai amintit de petrecerea aia pe care a făcut-o el acum 2 luni… aia când n-ai putut tu să dormi toată sâmbăta.

şi uite aşa… din maşină în maşină şi din vecin în vecin, mare parte din zăpadă a ajuns pe capota unuia singur care probabil a dormit mai mult…

când a văzut omul nostru că toată zăpada era pe maşina lui s-a resemnat… a luat frumuşel făraşul şi cu el  plin, se plimba pe la toate maşinile din parcare şi le trântea zăpadă pe capotă…

nu vă faceţi griji… a împărţit-o egal, să nu se supere nimeni…

ne-am înzăpezit!

ce frumos era azi bucureştiul… maşinile zăceau abandonate ca nişte leşuri pe marginea drumului, iar bucureşteanul şi-a dat seama că are două picioare şi că ele, dacă pui unul în faţa celuilalt, te ajută să mergi.

nu ştiu cum se face, dar în fiecare an zăpada şi viscolul îi prinde nepregătiţi pe cei de la drumuri şi poduri, pe cei de la primării şi pe toţi cei care ar trebui să facă ceva cu benzile acelea de asfalt, că şosele parcă nu-mi vine să le zic.

poate vouă nu v-a plăcut prea tare ziua de astăzi… poate a trebuit să mergeţi la serviciu sau poate aţi avut treburi de rezolvat… mie însă mi-a plăcut tare mult. n-am mai avut aşa nămeţi de când eram mică. mai că-mi vine să fac un om de zăpadă… să văd unde găsesc nişte cărbune pentru ochi.