Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

şi uite aşa îmi mâncară ei mie o săptămână de stagiu… şi pentru ce? ca să discute despre meţinerea păcii într-o regiune care nu are nici cea mai mică legătură cu românia… numai mie mi se pare ciudat că ei vor să menţină pacea prin război? şi comuniştii spuneau că ne fac un bine… acum noi vrem să le facem altora tot aşa de mult bine trimiţând trupe peste ei…  măi dragilor… chiar avea nevoie bucureştiu de atâta amar de deranj? şoselele ori nu sunt, ori au gropi şi după ce că abia circuli acum mai blochează şi 2 benzi şi nu pe şoseaua de centură… o ţâră mai în centru. cică suntem săraci, dar fudulia întrece sărăcia.  deh, e campanie electorală anul ăsta… unora le stă bine să dea mâna în prime-time cu hoţii de stilouri. ce să zic… chelului tichie de mărgăritar îi lipsea.

când răsar florile primăvara apar şi fluturaşii: unii cu antene, ceilalţi cu aparate foto. militez pentru dreptul la intimitate al florilor…

întrebată de Andrei dacă pe 29 martie la ora 20.00 voi stinge lumina (ora pământului) răspund: probabil că lumina va fi stinsă, în mare parte şi datorită absenţei mele de la domiciliu.

io cred că dacă vrei să faci ceva pentru pământ sunt multe alte lucruri mai utile:

- nu mai aruncaţi pe jos gunoaiele

- să învăţăm să reciclăm

- mergem mai mult pe jos

- nu mai radem parcurile ca să ridicăm în locul lor beton

etc…

stingem noi lumina o oră, dar cu o floare nu se face primăvară, iar simbolurile (că asta e acţiunea în esenţă), ei bine… simbolurile nu mai prind la poporul ăsta (dacă au prins vreodată). trebuie să-i dăm cu ceva în cap să-l trezim.

azi l-am văzut pe eliade. stătea picior peste picior pe o bancă în cişmigiu şi fuma pipă.  nu… nu a venit la mine să-mi spună că n-am înţeles nimic în toţi anii ăştia.

văzând clasamentul ăsta al nu-ştiu-cărei firme de licitaţii pentru obiecte de artă, clasament care tot circulă trimis din mesaj în mesaj şi în care Brâncuşi e pe primul loc în top 200 artişti ai lumii, mă gândesc cât de norocoşi suntem că are şi opere imobile. altfel, ni-l vindeau de tot.

afară cald, cireşii înfloriţi şi un soare care te adormea pe bancă în parc… noi într-un amfiteatru de la subsolul unui spital prăfuit. un curs mai mucegăit decât spitalul în care se ţine.

pe geam răsar 2 urechi ciulite, urmate rapid de un botic curios. ne inspectează din înălţime în timp ce-şi face toaleta, ne întoarce coada şi fuge, ca spiriduşul care tocmai a îndeplinit o dorinţă: s-a stins lumina.

ideea mi-a venit de puţin timp… aţi observat că odată cu primăvara încep să roiască stoluri de turişti pe străduţele din jurul centrului vechi? ieri am trecut pe lângă un asemenea grup. nu… oamenii nu erau extaziaţi la vederea celor 3 cărămizi care mai stau una peste alta, mai ales că la ei în aceeaşi perioadă se construiau catedrale şi universităţi care încă mai sunt în bună stare de funcţionare. şi atunci… de ce se încăpăţânează toată lumea să ducă străinii pe Lipscani? să vadă ce? traficul ambulant? gunoaiele de pe jos? sau poate vor să-i pregătească pentru un safari, că dacă bate vântul e tot atâta praf ca-n deşert.

bun… leapşă: presupunând că avem una bucată străin complet ignorant privitor la istoria României şi a Bucureştiului şi care, toată viaţa sa a auzit de Brâncuşi şi Eliade (he-he… în cazuri fericite) sau de Ceauşescu, Nadia şi dacă e turc: Hagi. se ia turistul de mânuţă şi se duce la vizitat de Românie… 5 locuri unde l-aţi duce şi 5 de care aţi fugi cât vă ţin picioarele. Chiar sunt curioasă pe unde l-ar plimba: Oblia, Femeia simplă şi Floare-de-colţ,

că de când mă tot chinui să-l prind… m-a învrednicit Dumnezeu să fac rost de bilete şi am fost să văd piesa.

am mai văzut pantomimă şi cu alte ocazii, dar asta n-a fost pantomimă pentru simplul fapt că vorbea mai tare ca orice cuvânt.

publicul nu mi-a plăcut… gălăgios, neatent, agresiv şi pregătit să aplaude la orice gest.

un spectacol trist, aşa cum se şi cuvenea. cei de pe scenă suntem noi şi e trist când te vezi de undeva de sus.

s-a comentat atât de mult pe seama personajelor… Don Quijote, Dulcineea… se ştiu… se cunosc… au fost întorşi pe toate părţile şi disecaţi minuţios… dar Sancho? despre el de ce nu se spune nimic? ce e Sancho? e cel care nu înţelege foarte bine, dar care crede… într-un fel e mai fericit decât toţi ceilalţi.

la sfârşit n-am ştiut dacă se cuvenea să aplaud sau nu. dacă ai fi fost prezent când l-au răstignit pe Iisus ai fi aplaudat? impropriu spus l-au… căci mai mult S-a…

nu mergeţi să vedeţi piesa asta. vă rog să nu mergeţi… poate aşa mai prind bilete şi data viitoare când se joacă.

Un spectacol nou despre Don Quijote, căruia i-am dat drumul din carte ca să-şi ducă dreptatea mai departe (Dan Puric)

cum spuneam şi la Femeia simplă pe blog : cea mai penibilă leapşă primită (de departe…)

mno… staţi să scormonesc niţel prin colţul cu amintiri…

… tiiiii ce de păienjeni… maică, de când nu am mai ajuns aşa de departe!…

… asta de când e aici? … AHA! am găsit!

mda… io la viaţa mea (aşa se începe?) am scris exact o poezie… şi multiple rime încrucişate, îmbrăţişate, albe, negre, albastre şi mai ales roşii.

poezia ştiu sigur că am scris-o în clasa a 4-a, inspirată fiind io foarte tare de ora de istorie. învăţătoarea mea, Dumnezeu s-o ierte! ţinea tare mult la orele de istorie, poate mai mult decât la cele de mate (spre marea mea bucurie)

nu-mi mai amintesc exact ce ziceam io acolo, dar ştiu că avea 3 strofe, cu rimă împerecheată (mi se părea total nepotrivită rima îmbrăţişată şi intimitatea pe care îmi închipuiam io că o implică cu o odă… mda… aşa se numea) Odă lui Mihai Viteazu (iertaţi-mă… pauză să-mi revin din hohot) aşa… amu.. versuri nu mai ţin minte decât primele 3 (care mi-au luat 3 zile să le aduc la forma finală fiindcă citisem undeva că la orice scriere începutul este cel mai important)… bun… se pare că nu mai pot să amân momentul penibil aşa că iată-le: “Mihai, banul făr’ pereche / Şi cu cuşma pe-o ureche/ El pe turci îi împresoară…” şi de aci nu-mi mai amintesc.

ce s-a ales de poezie? viaţa sa fu scurtă. până la următoarea oră de istorie când am aflat de pacea cu turcii. atunci a început mie să-mi placă tot mai tare de Ţepeş (nebun-nebun, dar nemernic până la capăt)

restul creaţiilor mele de tinereţe au fost în proză (astea chiar au fost multe…) şi ocazionalele rime (mai mult albe) apărute spontan, în curtea şcolii cu diferite ocazii.

şi ca să nu fiu singura care moare de ruşine astăzi… arunc pisica (leapşa): în curtea Imperiului Utopic al Balcaniei, la Sergiu şi în Nepal la Gavagai

eşti bărbat când:

- ai scuipat prima dată pe jos

- ai înjurat prima dată o femeie

- ai râgâit prima dată după a 10-a bere

- ai spus prima dată “da’ nu mai muriţi odată bă boşorogilor (?)”

- ai uitat 3 zile să scoţi scobitoarea dintre dinţi

- ai îmbrăcat prima dată cămaşa roz ca să arăţi cât eşti de sensibil

dacă nu eşti bărbat, mai încearcă…  sau bucură-te că mai ai o şansă să ajungi om.

a venit primăvara cu alergiile ei… până acum am strănutat, tuşit şi suflat nasul pe motiv de: buric gol, geam închis într-un tramvai mai ceva ca sera din botanică, tricou fără mâneci la bărbat cu mult păr, hormonii de primăvară cu manifestările aferente.

începe să-mi placă tot mai mult toamna când se simt oamenii obligaţi să cadă în depresie datorită comuniunii om-natură de care au auzit cândva într-o poezie paşoptistă.

hai salut! mă refugiez într-o peşteră până se calmează nebunia asta.