Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

cum spuneam şi la Femeia simplă pe blog : cea mai penibilă leapşă primită (de departe…)

mno… staţi să scormonesc niţel prin colţul cu amintiri…

… tiiiii ce de păienjeni… maică, de când nu am mai ajuns aşa de departe!…

… asta de când e aici? … AHA! am găsit!

mda… io la viaţa mea (aşa se începe?) am scris exact o poezie… şi multiple rime încrucişate, îmbrăţişate, albe, negre, albastre şi mai ales roşii.

poezia ştiu sigur că am scris-o în clasa a 4-a, inspirată fiind io foarte tare de ora de istorie. învăţătoarea mea, Dumnezeu s-o ierte! ţinea tare mult la orele de istorie, poate mai mult decât la cele de mate (spre marea mea bucurie)

nu-mi mai amintesc exact ce ziceam io acolo, dar ştiu că avea 3 strofe, cu rimă împerecheată (mi se părea total nepotrivită rima îmbrăţişată şi intimitatea pe care îmi închipuiam io că o implică cu o odă… mda… aşa se numea) Odă lui Mihai Viteazu (iertaţi-mă… pauză să-mi revin din hohot) aşa… amu.. versuri nu mai ţin minte decât primele 3 (care mi-au luat 3 zile să le aduc la forma finală fiindcă citisem undeva că la orice scriere începutul este cel mai important)… bun… se pare că nu mai pot să amân momentul penibil aşa că iată-le: “Mihai, banul făr’ pereche / Şi cu cuşma pe-o ureche/ El pe turci îi împresoară…” şi de aci nu-mi mai amintesc.

ce s-a ales de poezie? viaţa sa fu scurtă. până la următoarea oră de istorie când am aflat de pacea cu turcii. atunci a început mie să-mi placă tot mai tare de Ţepeş (nebun-nebun, dar nemernic până la capăt)

restul creaţiilor mele de tinereţe au fost în proză (astea chiar au fost multe…) şi ocazionalele rime (mai mult albe) apărute spontan, în curtea şcolii cu diferite ocazii.

şi ca să nu fiu singura care moare de ruşine astăzi… arunc pisica (leapşa): în curtea Imperiului Utopic al Balcaniei, la Sergiu şi în Nepal la Gavagai