Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

fiindcă tot caută lumea muzica de la acest film şi, din pricina numelui, ajunge pe aici… iată cântecele din film.

muzica aparţine lui Eugen Doga, iar versurile lui Grigore Vieru

1. generic
2. hora broscuţelor
3. ce bine e, ce bine
4. oachi
5. maria mirabela 1
6. maria mirabela 2
7. scăpărici

pui de om, întâmplarea de astăzi are loc în ţinutul Soarelui.

Soarele era un stăpânitor aspru şi drept… dar nu era rău, dragul meu… trebuia să fie aspu fiindcă avea de stăpânit peste întinsul mărilor cu sirene şi al câmpiilor cu fluturi… şi nu era foarte uşor să faci neamul fluturesc să te asculte… ei fiind ştiuţi cu o fire nestatornică…
Foarte mândru era Soarele de împărăţia sa, căci toate mergeau strună şi nu se plângea nimeni (afară de liliac, dar îl ierta fiindcă stătea mereu cu capul în jos şi vedea lucrurile pe dos)… însă cel mai mândru era Împăratului de cei trei fii ai lui. erau frumoşi feciorii Soarelui… atât de frumoşi că, atunci când străbăteau bolta în carul tatălui lor florile întorceau capul după ei, iar cântul sirenelor amuţea.
Mândri şi voinici erau cei trei fraţi… ziua întreagă şi-o petreceau ducând solii pentru Soare sau măsurându-şi forţele cu norii cei mari aducători de ploaie… îi prindeau şi-i strâgeau până revărsau peste lume întreaga lor povară. noaptea însă luau chip de Zburători şi stăteau de vorbă cu fetele oamenilor… aşa-şi petreceau ei vremea din timpurile cele vechi despre care ne povestesc strămoşii.

numai că într-o noapte fiul cel mic al Împăratului zări pe câmp o fiică a oamenilor dansând un fel de dans cum nu mai văzuse până atunci… rămase împietrit în spatele unui trunchi bătrân privind-o până la venirea dimineţii când dispăru de parcă o înghiţise pământul… zadarnic o căută în toată pădurea, căci fata nu mai era… o căută în acelaşi loc şi noaptea următoare, dar nu sosi… şi nici în nopţile ce urmară… aşa trecu un an întreg şi, odată cu ivirea lunii fata iarăşi apăru şi începu acelaşi dans care vrăjeşte şi lasă mut orice muritor… încercă să o prindă odată cu ivirea zorilor, dar îi scăpă printre degete şi de data aceasta… în poieniţa în care dansase zâna găsi în schimb multe flori mărunte, de culoarea aurului…

îşi aminti de la străbuni de zâna din poveste - de Sânziana - cea care cândva fusese preschimbată în floare galbenă de o vrăjitoare pizmaşă, şi-şi aminti şi descântecul: “du-te, Soare! vino, Lună! Sânzienele îmbună”
şi apăru Sânziana… mai frumoasă ca oricând… ce să-ţi mai spun, puiule? erau atât de fericiţi şi de frumoşi împreună încât plângeau şi copacii şi luna şi toate vietăţile. au hotărât să fugă-n lumea mare şi să trăiască sub chip de simpli oameni… să renunţe la viaţa veşnică în singurătate… şi fugiră departe de oameni, într-un loc unde să vieţuiască numai ei doi…

când auzi Soarele că feciorul său părăsi Împărăţia se făcu foc şi pară şi porni după ei să-i găsească şi să-i aducă înapoi… şi-i găsi… nu era nici foarte greu.
pe fată o preschimbă înapoi în floarea de sânziană, iar pe fecior îl făcu o floare roşie, ca mânia tatălui şi lăsă în aşa fel încât să nu poată trăi decât în pământ… de este rupt pe dată să piară, ca pedeapsă pentru că a părăsit Înaltul. aşa a apărut floarea căreia noi îi spunem mac.

dar nu te întrista, pui de om, căci macul şi sânziana sunt împreună şi în ziua de azi… înfloresc împreună pe câmpiile şi în poieniţele unde dansau dansul acela care farmecă şi amuţeşte  orice muritor… şi acum, că ai auzit povestea lor e rândul să dormi şi tu şi să visezi frumos.

în vremuri apuse… atât de vechi încât nu s-au găsit istorici să le scrie pentru simplul motiv că nu inventase nimeni scrisul încă, în acele vremuri, spune povestea, Dumnezeu colinda pământul sub chip de drumeţ ca să vadă cum trăiesc oamenii…

trebuie să ştiţi că pe atunci nu existau copii… oamenii, după ce-i plămădea Dumnezeu cu mâinile sale, erau lăsaţi jos pe pământ direct mari. şi se apucau să-şi trăiască viaţa fără trecut şi fără amintiri.

cu timpul omul se plictisea şi ajungea să nu-i mai placă ceea ce face, părându-i fără rost.

într-o seară Bunul Dumnezeu poposi la unul dintre focurile oamenilor unde erau strânşi toţi dintr-un sat şi stătea cu ei ascultându-le cântecele. erau cântece triste care vorbeau numai despre greutăţile vieţii, despre secetă, despre inundaţii şi, cele mai multe despre moarte. în timp ce îi asculta Dumnezeu începu să verse lacrimi pentru oamenii săi, fiindcă-i iubea mult şi nu voia să-i vadă trişti.

întors în Ceruri s-a aşezat pe tronul său şi i-a chemat la sfat pe îngeri… au stat, au vorbit, s-au sfătuit, până când Gavriil avu ideea să le dea oamenilor un lucru de care să aibă grijă toată viaţa şi care să le aducă bucurie în schimb. Lui Dumnezeu îi plăcu ce grăi Îngerul şi-i promise că de acum înainte el va fi cel care va da oamenilor veştile bune.

Dumnezeu hotărî ca omul, după ce-l plămădea să nu-l mai lase pe o frunză sau pe o floare ca până acum, ci în pântecul unei femei. aşa începură femeile să nască omuleţi cărora le spuseră copii şi începură să apară primele familii, iar părinţii îşi iubeau copilul pe cât îi iubea şi Dumnezeu pe ei şi aveau grijă de el şi după ce creştea, chiar şi după ce avea şi el copii la rândul lui.

ca mulţumire pentru greutăţile naşterii lăsă Dumnezeu ca primul cuvânt spus de noul om să fie “mama”.

după mulţi ani se uită Dumnezeu spre pământ şi văzu că omul râde şi că este fericit. atunci trimise pe Gavriil care le spuse în numele Lui: “am lăsat să fie copii ca să vedeţi cum aţi fost, cum nu sunteţi şi cum ar trebui să fiţi. ascultaţi şi învăţaţi de la cei mici ca să fiţi fericiţi.”

O ploaie care era bine venita. A fost cuminte fara vijelie. Am fost si eu prin ploaie si mi-am inaltat privirea catre cer. M-am udat pe fata si am zambit. Aveam nevoie de tine draga Ploaie. - Andrei C. (asta ca să ştiţi de unde mi-a venit ideea)

cândva Cerul şi Pământul erau fraţi buni, un singur trup. erau mereu împreună şi nu se mai gândeau la nimic altceva.

într-o bună zi veni un Bătrânel care despărţi Cerul de Pământ şi Întunericul de Lumină. Pământului îi lăsă Întunericul să-l ascundă în pântecul său, iar Lumina o încredinţă grijii Cerului care o împărţi în multe sfere pe care le scotea la iveală atunci când fratele său revărsa Întunericul peste Lume, afar’ de una căreia-i zise Soare.

şi le plăcu lor jocul acesta atât de multă încât uitau pe rând ba Soarele, ba Întunericul câte-o jumătate de an … aşa au apărut noaptea polară şi sora ei.

cu timpul însă Pământul a început să primească nişte mărunte vietăţi care mişunau pretutindeni şi cărora le-a zis animale. şi erau multe şi colorate şi-l gâdilau pe Pământ atunci când încerca şi el să doarmă … taman apucase să le înveţe pe toate că apăru cea mai ciudată creatură pe care o văzuse vreodată… nu semăna cu animalele fiindcă nu avea păr, în schimb putea să cânte mai frumos decât orice pasăre.

Pământului îi plăcu atât de mult noua vietate numită om încât îl luă pe acesta sub acoperământul său… îl învăţă cum să se încălzească, care sunt obiceiurile animalelor ca să ştie să se ferească de ele, când e mai bine să semeni grâul… şi câte şi mai câte… aşa mult îl îndrăgea Pământul pe Om încât din pricina lui se certă cu Cerul care uneori punea Vântul să sufle la vremea semănatului, iar alteori ascundea soarele când era timp de coacere al grânelor… ca să nu se mai certe, au inventat anotimpurile. acest lucru însă l-a mâhnit pe Cer căruia-i plăcea să se joace cu vremea.

după mulţi ani, când Omul a învăţat de la Pământ toate tainele lumii, a început să inventeze el alte taine pe care chipurile era necesar să le descopere. în căutările sale a început să taie copacii şi să sape adânc în pământ, vrând să găsească Întunericul şi să-l elibereze. dar nu a reuşit căci era bine ascuns. apoi a început să prindă animalele şi să le omoare fără să mai asculte de sfatul Pământului. acesta devenea tot mai trist, iar Cerul vedea totul de sus şi se mâhnea amarnic… ar fi vrut să-l mângâie pe fratele său, dar Pământul se îndepărtase atât de mult încât nu-l mai auzea.

atunci Cerul, strânse norii şi le porunci să îi aducă apă din Mare şi s-o verse peste lume în stropi mari şi limpezi… când văzu Pământul una ca asta îndată îndreptă privirea în sus şi-l văzu pe fratele său care-i scria cu nori: eu sunt tot aici … din acele vremuri, de câte ori Pământul e trit Cerul îl mângâie trimiţându-i Ploaia, în schimb Pământul îi trimite Păsările care să-i mulţumească prin cântecul lor.

… încât şi gâzelor le era greu să mai zboare… deşi eram sigură că e ocupat să scuture ultimele flori din castani, l-am strigat şi a venit ca gândul.

întâi m-a certat că nu l-am mai chemat de prea multă vreme şi mi-a zis că-i era dor să vorbim… m-am aşezat pe o bancă şi am vorbit…

la sfârşit mi-a zis: eu acum am treabă. trebuie să plec… te conduc. la intrarea-n bloc mi-a şoptit:

-spune-le secretul nostru.

- dar dacă-l spun nu mai e secret.

- aşa-i, dar rămâne al nostru

o să ascult şi o să vă povestesc: cum au ajuns omul şi vântul prieteni

demult, tare demult, pe când nu se inventaseră nici electricitatea, nici apa îmbuteliată şi nici cuvântul numit “politeţe”, iar oamenii erau buni pur şi simplu… pe vremea aceea Vântul străbătea câmpii şi livezi jucându-se de unul singur… până într-o bună zi când s-a plictisit de inventat jocuri doar pentru el… atunci s-a gândit să împartă cu o altă fiinţă…

întâi s-a gândit la o pasăre… aşa se făcu că merse drept la bufniţă şi o întrebă: “înţeleaptă bufniţă, nu vrei să ne jucăm împreună?” numai că bufniţa nu avea timp de şagă şi-l trimise la plimbare pe Vânt.

dezamăgit, s-a îndreptat spre câmpul lui şi l-a întrebat pe Grâu: “Grâule… nu vrei să te joci cu mine?”

- n-am timp, îi răspunse Grâul … mâine-poimâine vine toamna şi trebuie să strâng multe în bobul meu. caută pe altcineva.

plecă Vântul şi de data aceasta şi mai supărat… mai-mai că-i venea să plângă, aşa că adună norii şi turnă cu găleata peste câmpuri…

şi cum alerga el tot mai supărat, în mijlocul drumului, zări o copilă cu ochi mari şi negri ca uitarea… uită de tristeţe, se opri din goana sa nebună şi o întrebă pe copilă: “nu vrei să te joci cu mine?”

- ba vreau! spuse micuţa şi pe dată îşi despleti părul lăsându-l în bătaia vântului…

şi aşa, dragii mei, au ajuns vântul şi omul prieteni de joacă

ca niciodată… că dacă n-ar fi nu s-ar povesti… pe când se potcovea puricele cu 99 de oca de fier la un picior şi tot i se părea că e uşor…

era cândva un mândru fir de lalea care zicea, cât era ziua de lungă: “sunt cel mai frumos din oraşul acesta!” şi nici măcar noaptea nu se oprea guralivul fir de lalea… aşa încât, în scurt timp, trandafirii, bujorii şi celelalte flori îşi găsiră domiciliu pe alte răzoare… doar or putea să doarmă şi ele noaptea.

şi cum stătea Firicel singur pe toată întinderea grădinii, într-o dimineaţă se uită într-o baltă formată de noaptea trecută şi strigă cât îl ţinură frunzele: “sunt cel mai frumos din oraşul acestaaaaaaaaaa!!!!!! … ce mândre frunze am… şi am 6 petale… nu ca celelalte flori - desprecheate…” nu departe era un vulpoi care îl auzi pe Firicel şi se îndreptă… (cum altfel?) vulpeşte spre el…

-  ziua bună! şi zici că eşti cel mai frumos?

- bineînţeles! spuse înfumuratul fir de lalea… el însă nu ştia că şi Vulpoiul se credea cel mai frumos din oraşul acela

şi, nici una - nici două, Vulpoiul se puse pe săpat până-l scoase pe Firicel cu totul din pământ şi se apucă să-l mănânce…

cu ultimele puteri, Firicel începu să pută şi îl făcu pe Vulpoi să plângă cu sughiţuri… şi aşa a apărut ceapa.

aiurea… era din Sparta… mă enervează când aud frântura aceasta: Elena din Troia care Troia? câţi ştiţi cine a fost Elena?

fiică a Ledei cu Zeus (pentru cucerirea aceasta s-a preschimbat în lebădă), soră cu Castor şi Pollux şi să nu o uităm pe Clitemnestra… îşi avea originile în sălbatica Spartă (că tot e la modă filmul) … personal cred că Sparta era mult înaintea Atenei la capitolul democraţie… de ce? păi simplu: femeile aveau drepturi în Sparta spre deosebire de Atena unde era democraţie doar între bărbaţi… dar divaghez şi risc că fiu acuzată de feminism… revin: Elena din Sparta… căsătorită cu Menelau (fratele lui Agamemnon cu care se va căsători Clitemnestra… aşa era pe atunci… averea trebuia să rămână în familie) Elena este răpită de Paris şi dusă în Troia (dar astea le ştiaţi şi dacă vă uitaţi la Brad Pitt … aşa-i? … atunci nu mai citiţi de aici înainte) … răpirea le-a dat apă la moară grecilor cu interese comerciale în regiunea strâmtorii Dardanele (de strâmtoarea aceasta se leagă altă poveste dragă mie… dar poate data viitoare) … şi s-au războit, sub pretextul fustelor unei muieri, timp de 10 ani … timp în care frumuseţea păleşte… şi-au câştigat grecii prin vicleşug… de aici vine şi vorba să nu te încrezi în greci nici măcar când îţi fac daruri… nu vă grăbiţi să-i acuzaţi… eu foarte mult apreciez isteţimea lor, cu toate astea condamn dorinţa lor asupritoare… cu Paris mort, Elena se întoarce la Menelau după ce înainte trecuse prin patul unuia dintre cumnaţii săi… moare în Sparta, izgonită de toţi…

personaj de tragedie grecească sau mai degrabă de filme romantic-siropoase în care pentru dragoste este permis orice? aleg… filmele… îi neg calitatea de personaj tragic căci pentru mine tragicul implică luptă, fie şi doar cu sine… Elena a luptat? poate doar cu timpul… ea n-a luptat ci doar s-a conformat deciziilor luate de alţii pentru ea.

********************************************************

mda… asta fac eu în loc să mă uit la România -Olanda … sau Olanda - România? chiar nu-mi pasă, dar precis o să fie câţiva care să-mi dea varianta corectă deşi, repet, nu-mi pasă… prefer să mă duc să citesc despre Cassandra…

somn uşor… somnul raţiunii e odihnitor…

*******************************************************

aseară nu am reuşit să-l pun findcă nu funcţiona trilu, aşa că-l pun mai târziu… cântecul lui Andrieş pentru Elena noastră

mâine-i mărţişorul, adică 1 martie…

în poporul acesta este un obicei de a-şi alege fiecare om o zi din săptămâna 1 - 8 martie… cum este acea zi se spune că este şi sufletul omului…

alt obicei este cel al desemnării babelor … fiecare zi este numită după una dintre bătrânele satului… se spune că dacă baba e frumoasă şi însorită atunci şi corespondentul ei uman are suflet bun…

toate obiceiurile cu babe se trag din legenda babei Dochia. se spune că Dochia a plecat într-o bună zi să-şi caute feciorul… pe Dragobete, preschimbat de Maica Domnului într-o plantă - Năvalnicul (feriga dulce, sau Polypodium vulgare) -

şi cum îl căuta Dochia pe fiul său urca tot mai mult pe munte, i se făcea tot mai cald odată ce se apropia de soare, aşa că începea să-şi scoată una câte una toate cele 8 piei de oaie pe care le purta în spate. ajunsă în vârf, pe platoul Bucegilor de astăzi, se pomeneşte cu o viforniţă năprasnică… şi îngheaţă acolo pe culme, printre năvalnici şi flori de colţ şi se mai poate vedea şi astăzi, spune legenda, sub forma grupului de babe din Bucegi… piesa centrală fiind Dochia noastră, iar cele din jur fiind oile sale.

porbabil cel mai cunoscut obicei de 1 martie este cel al oferiri firului împletit din iţe colorate în alb şi roşu… la începuturi era firul răsucit din lână albă şi roşie… el singur… fără maimuţoi, sau alte trăznăi agăţate de el… economia de piaţă a făcut şi din acest obicei un bun prilej de profit.

firul acela simplu, din lână aspră răsucită în palme, cu lână înroşită cu coji de ceapă veche, simboliza firul vieţii fiecarui om… tema firului răsucit este foarte întâlnită în cultura populară… numai dacă vă uitaţi la prispele româneşti o să vedeţi numeroase lemne sculptate în chip de frângie. simbolizează deopotrivă acea replică a axis mundi pe care o reproduce fiecare casă în parte, dar mai are un sens mai puţin discutat, acela al firului vieţii. mitologiile romană şi greacă pomeneau de existenţa parcelor ce ţeseau necontenit firul vieţii: una îl îndruga, alta îl torcea şi a treia îl tăia atunci când venea sorocul. şi poporul român are tradiţii similare, doar că la noi nu poartă numele de parce, deşi descrierea este foarte asemănătoare… la noi se numesc zâne, ursitoare (aceleaşi cu cele care vin să hărăzească pruncilor viitorul) … privind la simbolistică îmi dau seama că oamenii erau foarte darnici înainte… acum oferim o bijuterie, o floare, o ceva… pentru că aşa se face, dar înainte se dăruia viaţa pentru că aşa se simţea.

devin redundantă, dar tare mi-aş fi dorit să trăiesc în acele vremuri cu obiceiuri păstrate din neguri străvechi în forma lor pură, nealterată de civilizaţie…

cum spuneam şi data trecută, mi-e teamă să vorbesc despre personajele principale, de aceea mă leg şi eu de personajele episodice…

scorpia şi gheonoaia sunt probabil cele mai controversate personaje. să luăm pe rând:

ele sunt surori. deşi sunt surori şi moşiile lor sunt vecine, nu s-au mai văzut de când au fost blestemate cu mult timp în urmă pentru cine ştie ce vină. la origine erau femei dar au fost preschimbate în creaturi monstruoase cu rolul de a păzi drumul fie către Tărâmul Celălalt, fie către palatul spre care se îndreaptă eroul… în orice caz, voinicul trebuie să străbată moşia lor pentru a-şi putea continua drumul. motivul pentru care au fost blestemate nu este cunoscut… probabil autorul popular nu a considerat necesar să precizeze, iar calul fermecat nu-i spune viteazului decât că trebuie să le răpună pentru a merge mai departe. la chip nu sunt foarte plăcute, pentru că doar este un basm şi în general în basme frumosul este asociat cu binele , iar urâtul cu răul.

ca să fac o analogie cu ceva contemporan, intrarea pe moşia uneia dinte ele este aidoma cu un nivel al unui joc pe calculator… devine tot mai greu până întâlneşti monstrul de la sfârşit. aşa face şi Făt -Frumos: merge pe moşiile acestora unde trebuie să îndure fie frigul, fie căldura, frica sau să încerce să reziste tentaţiilor de pe marginea drumului. de regulă cele două moşii prin care trebuie să treacă se găsesc în antiteză. ce învaţă de aici? echilibrul… învaţă că dacă evită un lucru trebuie să aibă grijă să nu exagereze nici cu opusul acestuia.

la sfârşitul moşiei dă ochii cu scorpia pe care trebuie să o învingă în luptă dreaptă ca să scape cu viaţă. şi o învinge. la fel şi pe sora acesteia… gheonoaia, care însă este mai puternică decât scorpia… totul merge gradat. ar fi fost fără sens în basm să dea ochii cu cel mai puternic de la început. ce rol au confruntările acestea? păi e simplu… voinicului îi sporesc puterile.

după ce le învinge, şi le taie capul, în cele mai multe basme ele scapă de blestem şi-i mulţumesc lui Făt-Frumos cu sfaturi şi cu anumite obiecte fermecate menite să-l ajute la restrişte.

de ce am spus la început că sunt controversate? fiindcă în timp ce unele personaje sunt sigur bune (calul) iar altele sigur rele (zmeii, muma-pădurii) acestea două se opun lui Făt-Frumos iniţial, doar din pricina blestemului ce le leagă.

de ce sunt ele importante în basm? pentru că participă la iniţierea eroului. prin confruntările cu ele puterise sale cresc şi la sfârşit este pregătit să se lupte cu cel mai puternic… cu Zmeul-Zmeilor. pe lângă puterile sale îmbogăţite, el învaţă că nu totul este aşa cum pare la început şi deprinde o trăsătură importantă de caracter: cumpătarea.

sunt cea mai de preţ moştenire a strămoşilor… dincolo de comorile dacice. ce reprezentau basmele? reprezentau educaţie… din ele copii învăţau să fie buni, să fie drepţi, să fie curajoşi, îi învăţa omenia, îi învăţa ce înseamnă cuvântul.

o să spuneţi că erau fantastice… da, dacă vezi exact foaia, dar dacă citeşti printre rânduri, dacă treci dincolo de cuvinte vezi o lume întreagă de simboluri… nu există nimic într-un basm care să nu poată să fie interpretat drept un simbol. basmele te fac să gândeşti, dacă asta vrei… şi de fiecare dată se dezvăluie tot mai multe detalii ochiului deprins cu scrisul.

eu am crescut cu poveşti; pe vinil, de la bunica, din cărţi când am început să citesc, de la bătrâni… cea mai mare tristeţe a copilăriei mele a fost când mi s-a stricat pick-up-ul şi nu am mai avut la ce să ascult. acum câteva luni însă am făcut rost de poveşti pe CD şi le ascultam cot-la-cot cu un băieţel de 3 ani

nu o să mă leg de teme mari pentru că mă copleşesc şi pentru că ar însemna să ridic prea mult praf deodată de pe amintirile mele.

unul dintre personajele dragi mie este Pasărea Măiastră.

în unele basme Măiastra este doar una dintre metamorfozele Sânzienei. este cea care le spune mesenilor la ospăţ despre fată. ea este cea care porneşte acţiunea basmului, are rolul de catalizator.

în alte situaţii măiastra este premiul voinicului. pentru ea este trimis pe tărâmul celălalt, dar, odată obţinut, măiastră se transformă în fată.

în alte basme apare sub chipul unui porumbel ce-l ajută pe Făt-Frumos pentru omenia sa arătându-i care este izvorul cu apă vie. şi tot el îl vesteşte de încercările ce vor urma la întoarcerea sa.

ultima ipostază a Măiastrei pe care mi-o amintesc este cea de străjer al Tărâmului Celălalt. tărâmul celălalt este un spaţiu oniric. toată lumea ştie că există, dar nimeni nu ştie unde este intrarea. cei mai mulţi îl situează, la fel de inexact, la capătul pământului, sau dincolo de orizont. numai oamenii aleşi pot intra pe lumea cealaltă. de cele mai multe ori intrarea nu este departe… de fapt este oriunde, apare atunci când voinicul reuşeşte să-şi demonstreze vrednicia. măiastra este cea care-i conduce pe aleşi la poarta atât de căutată.

dar cum e descrisă această Pasăre Măiastră? deseori apare sub forma celei mai umile păsări pentru ca apoi să lepede straiul sărăcăcios şi să se înfăţişeze cu pene de aur bătute cu pietre nestemate. viersul său este de asemenea unul fermecat… poate să glăsuiască cele mai felurite cântece, dar poate să vorbească şi cu glas omenesc.

Măiastra a fost inspiraţia lui Brâncuşi… nu înţeleg de ce nu s-a ocupat nimeni de comparaţia aceasta într-un mod sistematizat. ce simbolizează măiastra în basmele noastre? răsplata unui voinic vrednic de ea, care, preţ de un basm întreg a trecut peste felurite piedici. ea este elementul care-l trage cu un fir nevăzut pe voinic mai sus… tot mai sus… datorită ei creşte voinicul în curaj, în înţelepciune şi în destoinicie… reprezintă drumul în sus spre ceea ce înseamnă să fii om cu adevărat.

Oblia zice despre mioriţa noastră pusă drept “ţap ispăşitor” al tuturor lucrurilor care merg prost… şi bine le zice ea..

pornind de la ideea ei completez:

în Mioriţa, măi fraţilor, nu e vorba de o resemnare gen “drobul de sare” asta e… o să cadă copilului în cap… hai să plângem că o să moară copilul… nu e nici resemnarea stupidă din bancul cu Bulă care, în timpul unor inundaţii a refuzat să se urce în bărcile sătenilor spunând că pe el îl salvează Dumnezeu, iar odată ajuns la poarta Raiului Sfântul Petru îi răspunde că i-a trimis trei bărci…

e resemnare în faţa unei morţi pe care nu are cum să o preîntâmpine (vezi la Oblia posibile scenarii) şi când omul află că o să moară ce face? păi are două variante mari(astea sunt din spital adunate)… 1. ori se vaită toată ziua… nu vrea să creadă pe nimeni… nu acceptă că asta e… caută leacuri miraculoase pe la tot felul de şarlatani… le face viaţa celorlalţi un chin şi 2. acceptă moartea şi-şi pregăteşte sufletul. care moare mai liniştit? şi care trăieşte în pace ultimele clipe?

a doua zi am descoperit textul lui Mihai care vine să completeze foarte frumos cele spuse de Oblia