Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

vă mai amintiţi serialul?

ce vremuri frumoase. ce griji puţine şi care acum mă fac doar să zâmbesc nostalgic, dar atunci păreau astronomice. în amintirea copilăriei mele:

în seara asta l-am salvat pe John de la dezonoare publică. urma să fie lipit un dinţos deasupra. l-am dezlipit până nu a fost prea târziu. l-am salvat din ghearele întunericului următorului afiş.

dacă ar ştii ce am făcut pentru el mi-ar dedica una dintre melodiile lui. poate chiar asta:

azi dimineaţă, pe una din străzile sectorului 5.

un pui de căţel căzut într-o groapă (avem multe… vreţi şi voi?). un poliţist care-şi ducea copilul la şcoală se abate din drum, ridică puiul şi-l pune în chipiu după care începe să-l şteargă cu şerveţele… după câteva clipe pleacă ducând căţelul în braţe.

în altă ordine de idei… a început campania electorală. ştiu, fiindcă la mine pe stradă de 4 ani nu a intrat REBU… azi dimineaţă era curat şi tăiaseră până şi iarba.

în tramvai, la întoarcere, pe geam era lipit un fluturaş al unui candidat (nu dau nume) care promitea spaţii verzi, locuri de parcare, şosele mai largi… şi io mă întrebam: unde? că spaţiul în bucureşti e acelaşi… unde o să mai lăţească şoselele alea? că şi aşa au intrat cu ele în parcuri şi în trotuare. lângă mine o doamnă citea şi râdea cu lacrimi. la coborâre am pus fluturaşul la loc, să se mai distreze şi alţii.

o veste tristă şi una bună:

vestea tristă: a murit Monica Lovinescu. Dumnezeu s-o ierte!

cea bună: Oprescu candidează independent… şi io care ziceam că anul ăsta nu mă duc la vot…

medeea nu face politică, pur şi simplu o interesează soarta ţării ăsteia de care e legată prin străbuni.

azi am văzut o conferinţă a lui Puric la şcoala de vară de la Sighet şi m-am gândit la martirii din puşcăriile comuniste. apoi, firesc, m-am gândit cum s-a ajuns ca la noi să existe comunismul… şi mi-am amintit de nemţi. nu o să fac psihologia poporului german fiindcă nu-i de nasul meu. m-am gândit că într-un fel ne-am meritat soarta. poate era mai bine să pierdem cu Germania decât să câştigăm atât de amar cu URSS-ul, dar ce a fost a fost… măcar de-am învăţa din asta ceva.

apoi mi-am amintit de procesul pentru crime de război de la Nurnberg. meschin aleasă locaţia… acolo s-au spus verzi şi uscate: că s-au încălcat convenţiile de la Haga şi Geneva, că au fost ucişi mai mulţi civili decât militari, că s-au distrus oraşe, că au fost încălcate drepturi fundamentale ale omului, aşa cum este cel la religie… pe scurt: naziştii au fost transformaţi în lupul cel negru şi rău (să fiu înţeleasă… nu spun că nu au fost). conducătorii au fost executaţi aşa cum înainte fusese executat la Bucureşti Antonescu.

istoria a fost de partea învingătorilor condamnând războaiele de cucerire.

istoria va fi oare de partea americanilor acum, când ei încearcă din răsputeri să salveze o ţară care nu se vrea salvată? din istoria noastră ştim că un cotropitor îşi va afla mai devreme sau mai târziu sfârşitul. atunci, va exista oare un proces al războiului din Irak? ori a celui din Afganistan? şi acolo este încălcată convenţia de la Haga. şi acolo este un război în care mor mai mult civili decât militari.

de data aceasta România cu cine o să piardă? şi mai ales cu ce preţ plătit din sufletul neamului?

zilele trecute treceam pe lângă un grup de puşti nu mai mari de generală. 3 dintre ei erau atârnaţi de crengile unui liliac pe care-l jumuleau cu barbarie. mă duc la ei şi le spun să se oprească fiindcă nu-i frumos ce fac… (penibil argument, ştiu…) unul se întoarce către mine şi-mi spune: “mamaie (io 22 de ani) e pe spaţiul public liliacul, aşa că o parte din el e şi al meu.” am rămas trăznită la argumentul lui. din fericire pentru liliac a ieşit o femeie cu o mătură şi a împrăştiat viitorii avocaţi.

***********************************************************************************

leapşa pe-ntunericitelea de la Oblia ar trebui să personific zilele şi nopţile mele… oki.. să vedem ce inspiraţie am… nopţile mele albe de regulă sunt ca munca Danaidelor, iar zilele o combinaţie între Marlon Brando în Naşul şi Audrey Tautou în Amelie. leapşa merge la: Gavagai

***********************************************************************************

ce a mai rămas? ah, da! ceva-ul purpuriu: Highway Star

ronţ-ronţ… de ce nu are gust de ciocolată?

iar îmi faci poză? bine, fie… uite nu mă mişc

uăf… cred că acum merit un somnic

pe pisicu l-aţi văzut… nu cred că e nevoie să explic imaginile

în continuare: Nara Leão, preferata pisicului.

şi uite aşa îmi mâncară ei mie o săptămână de stagiu… şi pentru ce? ca să discute despre meţinerea păcii într-o regiune care nu are nici cea mai mică legătură cu românia… numai mie mi se pare ciudat că ei vor să menţină pacea prin război? şi comuniştii spuneau că ne fac un bine… acum noi vrem să le facem altora tot aşa de mult bine trimiţând trupe peste ei…  măi dragilor… chiar avea nevoie bucureştiu de atâta amar de deranj? şoselele ori nu sunt, ori au gropi şi după ce că abia circuli acum mai blochează şi 2 benzi şi nu pe şoseaua de centură… o ţâră mai în centru. cică suntem săraci, dar fudulia întrece sărăcia.  deh, e campanie electorală anul ăsta… unora le stă bine să dea mâna în prime-time cu hoţii de stilouri. ce să zic… chelului tichie de mărgăritar îi lipsea.

când răsar florile primăvara apar şi fluturaşii: unii cu antene, ceilalţi cu aparate foto. militez pentru dreptul la intimitate al florilor…

întrebată de Andrei dacă pe 29 martie la ora 20.00 voi stinge lumina (ora pământului) răspund: probabil că lumina va fi stinsă, în mare parte şi datorită absenţei mele de la domiciliu.

io cred că dacă vrei să faci ceva pentru pământ sunt multe alte lucruri mai utile:

- nu mai aruncaţi pe jos gunoaiele

- să învăţăm să reciclăm

- mergem mai mult pe jos

- nu mai radem parcurile ca să ridicăm în locul lor beton

etc…

stingem noi lumina o oră, dar cu o floare nu se face primăvară, iar simbolurile (că asta e acţiunea în esenţă), ei bine… simbolurile nu mai prind la poporul ăsta (dacă au prins vreodată). trebuie să-i dăm cu ceva în cap să-l trezim.

azi l-am văzut pe eliade. stătea picior peste picior pe o bancă în cişmigiu şi fuma pipă.  nu… nu a venit la mine să-mi spună că n-am înţeles nimic în toţi anii ăştia.

văzând clasamentul ăsta al nu-ştiu-cărei firme de licitaţii pentru obiecte de artă, clasament care tot circulă trimis din mesaj în mesaj şi în care Brâncuşi e pe primul loc în top 200 artişti ai lumii, mă gândesc cât de norocoşi suntem că are şi opere imobile. altfel, ni-l vindeau de tot.

afară cald, cireşii înfloriţi şi un soare care te adormea pe bancă în parc… noi într-un amfiteatru de la subsolul unui spital prăfuit. un curs mai mucegăit decât spitalul în care se ţine.

pe geam răsar 2 urechi ciulite, urmate rapid de un botic curios. ne inspectează din înălţime în timp ce-şi face toaleta, ne întoarce coada şi fuge, ca spiriduşul care tocmai a îndeplinit o dorinţă: s-a stins lumina.

ideea mi-a venit de puţin timp… aţi observat că odată cu primăvara încep să roiască stoluri de turişti pe străduţele din jurul centrului vechi? ieri am trecut pe lângă un asemenea grup. nu… oamenii nu erau extaziaţi la vederea celor 3 cărămizi care mai stau una peste alta, mai ales că la ei în aceeaşi perioadă se construiau catedrale şi universităţi care încă mai sunt în bună stare de funcţionare. şi atunci… de ce se încăpăţânează toată lumea să ducă străinii pe Lipscani? să vadă ce? traficul ambulant? gunoaiele de pe jos? sau poate vor să-i pregătească pentru un safari, că dacă bate vântul e tot atâta praf ca-n deşert.

bun… leapşă: presupunând că avem una bucată străin complet ignorant privitor la istoria României şi a Bucureştiului şi care, toată viaţa sa a auzit de Brâncuşi şi Eliade (he-he… în cazuri fericite) sau de Ceauşescu, Nadia şi dacă e turc: Hagi. se ia turistul de mânuţă şi se duce la vizitat de Românie… 5 locuri unde l-aţi duce şi 5 de care aţi fugi cât vă ţin picioarele. Chiar sunt curioasă pe unde l-ar plimba: Oblia, Femeia simplă şi Floare-de-colţ,

că de când mă tot chinui să-l prind… m-a învrednicit Dumnezeu să fac rost de bilete şi am fost să văd piesa.

am mai văzut pantomimă şi cu alte ocazii, dar asta n-a fost pantomimă pentru simplul fapt că vorbea mai tare ca orice cuvânt.

publicul nu mi-a plăcut… gălăgios, neatent, agresiv şi pregătit să aplaude la orice gest.

un spectacol trist, aşa cum se şi cuvenea. cei de pe scenă suntem noi şi e trist când te vezi de undeva de sus.

s-a comentat atât de mult pe seama personajelor… Don Quijote, Dulcineea… se ştiu… se cunosc… au fost întorşi pe toate părţile şi disecaţi minuţios… dar Sancho? despre el de ce nu se spune nimic? ce e Sancho? e cel care nu înţelege foarte bine, dar care crede… într-un fel e mai fericit decât toţi ceilalţi.

la sfârşit n-am ştiut dacă se cuvenea să aplaud sau nu. dacă ai fi fost prezent când l-au răstignit pe Iisus ai fi aplaudat? impropriu spus l-au… căci mai mult S-a…

nu mergeţi să vedeţi piesa asta. vă rog să nu mergeţi… poate aşa mai prind bilete şi data viitoare când se joacă.

Un spectacol nou despre Don Quijote, căruia i-am dat drumul din carte ca să-şi ducă dreptatea mai departe (Dan Puric)