Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

iată că mai trec niţel pe aici ca la sfârşit de an.

cumplit an.

tendinţa prezentă este să mă apuc să fac o statistică, să văd încotro se înclină balanţa acum la sfârşit. dar o să încerc să nu o fac.

oare ce ne apucă aşa… în mijlocul sfârşitului să facem bilanţul? resentimente, frustrări, neîmpliniri? să fie ele? sau să fie bucuriile, zâmbetele, amintirile dragi? cred că primele. dintr-un impuls subconştient vrem să nu repetăm greşelile aşa că facem planuri. şi aşa ajungem să ne transformăm sfârşitul într-un început.

nu vă urez tradiţional un an nou fericit, ci cât mai multe începuturi, putere şi sănătate să treceţi peste toate.

ştiţi cum e în filmele vechi americane… cavaleria vine la urmă şi salvează situaţia.. căpitanul se alege cu fata, dar asta e deja altă poveste… să ne limităm la situaţie şi la salvarea ei…

îndeletnicirea preferată când nu am ce face este să trag o fugă până în port şi să stau să mă holbez ore în şir la apa care curge leneşă, ca o spinare de balaur, în timp ce turiştii germani de pe vasele de croazieră ne fac cu mâna, precum probabil Columb le-a făcut cu mâna primilor oameni din Lumea Nouă…

când mă pregăteam să părăsesc mirificul peisaj, taman pe la orele serii când spaţiul meu privat este invadat de scuipători de seminţe cu 3 lanţuri la gât, nu apuc să fac nici 10 paşi şi, din senin… şi când spun din senin, vreau să spun că acum era cald şi soare, iar în 5 secunde temperatura a scăzut brusc, atât de mult încât ni se învineţiseră buzele şi tremuram din toate cele… frigul a fost urmat subit de o ploaie torenţială care a inundat portul… atât de deasă că nu vedeai la 10 metri în faţă şi de un vânt rece dinspre Ruse… în tot acest timp… noi… stăteam sub un copac, că alt loc de adăpostit nu era…

plecau merţanele unul câte unul din port… care mai de care cu halogenul aprins… şi… evident… claxonându-ne şi făcând mare haz de noi care tremuram sub o tuia, că asta a plantat acolo primăria…

ne învârtam în jurul copacului după direcţia vântului dar… de udat, tot ne-a flăcut fleaşcă :)))) amu’ io nu-s genul care să se sperie de 3 stopi de ploaie dar.. asta chiar era mama ploilor pe care le-am prins anul acesta.

un poliţist de la poliţia de frontieră ajuns pe acolo el ştie cu ce treburi se uită la noi cam în dungă şi ne vede că tremuram şi că eram flaşcă şi zice: “da’ nu vreţi voi să vă duc până în oraş? ” … io mă uit la Alina, ea se uită la mine şi zicem: “ba da!”

ne-a dus omul până în centrul oraşului… să-i dea Dumnezeu sănătate!

amu… să cobori din maşina poliţiei… şi mai e şi un oraş mic… eh… nu-i bai… bine că am ajuns… toată lumea se uita ciudat la noi şi nu înţelegeam de ce, chit că eram fleaşcă … deh … pe acolo se pare că nu plouase…

numai cei buni… cumplit an, şi e doar la jumătate

Dumnezeu să-l ierte!

din motive de sănătate ale altora, vacanţa mea cea lungă cu hălăduiri prin munţii patriei s-a transformat în nişte drumuri lungi pe tren… nu-i bai… noi să fim sănătoşi, că timp mai este…

până strâng iar bani de umblat m-am mutat la ţară… acolo… deh… ca la ţară… multe de toate prin curte… mult pământ… uscat de tot… de pomană udăm de 2 ori pe zi că tot uscat şi prăfos este…

în ciuda secetei zmeura mea s-a copt şi anul ăsta, devenind simultan un paradis pentru viespari şi gândaci de toate neamurile, atât de dragi sufletului meu… vedea-i-aş în insectar…

în grădină şi-a făcut sălaşul o cârtiţă ce dă o lăbuţă de ajutor la sistemul de irigaţii… când uzi florile apa iese în porumb, iar când uzi roşiile se udă câte 3 răzoare deodată, deranjând mini-ecosistemul local compus din broaşte râioase ce se ascundeau de căldură în galerii…

(mesaj subliminal: am patru pisoi rasa tomberoneză, perfect adaptată oricăror condiţii de trai… cine vrea unul?…)

horă-n sat nu mai e… pote şi fiindcă suntem la 5 km de oraş… poate şi fiindcă discoteca din colţ are lumină noaptea…

fetele noastre încă umblă desculţe… dar… pe sutere roşii… când trec una pe lângă cealaltă îşi strigă: “făăăăăăă, vezi că intri în groapă!”… poate e o formă de salut?

cocoşi nu cred să fi văzut… în schimb avem câini cât cuprinde… deh… de aia urlă câinii-n giurgiu… şi am descoperit că patrupedele anunţă la fel de exact ora…

ne mai auzim… să fiţi cuminţi!

Viaţa la ţară

de Doina Jela… sau După-amiaza unui torţionar de Lucian Pintilie… de ce nu mi-a spus şi mie nimeni că-i acelaşi lucru? de atâta vreme am citit şi recitit… l-am căutat pe Franţ Ţandără… nu l-am găsit, evident… şi astăzi am văzut filmul…

am impresia că pentru greşelile mele plătesc alţii… plătesc cei care nu ar trebui şi cei care nu au nici o vină…

în lumea asta atât de plină de noroi… cu un suflet atât de murdar că nici cel mai puternic detergent nu ar face faţă… în lumea asta apare uneori un suflet curat… un om atât de bun că nu-ţi vine să crezi că e real… el te ridică, te scutură de praf şi-ţi arată că se poate şi altfel… se poate departe de meschinăriile gratuite, de sadismul şi de perversitatea pe care le întâlneşti la tot pasul… te învaţă că statutul de om nu este reprezentat de poziţia bipedă şi de cei 46 de cromozomi…

apariţia lor e bulversantă… e fantasmagorică… din trei fraze răstoarnă în tine totul şi te aduc în rost…

dar oamenii aceştia sunt ca fluturii… au viaţă scurtă… şi se duc… se duc înapoi acasă… şi ne lasă pe noi în noroiul nostru… ne arată drumul, dar noi trebuie să-l parcurgem… singuri…

s-a mai stins un om, dar a mai înviat un suflet…

Odihneşte-te Tudor, dragul meu, după tot zbuciumul… Dumnezeu să te ierte!

că trecuseră 2 ani de la ultima scrisoare primită sau scrisă…

acum, în 5 minute (dacă nu chiar mai repede) mesajul nostru ajunge la celălalt… avem sms-uri… avem mail… avem, evident, cvasi-indispensabila adresă de messenger pe care o ceri înainte să-i ceri numărul de telefon şi poate înainte să ştii prea multe despre celălalt…

mă uitam în bibliotecă astăzi şi mi-a căzut privirea asupra unei cărţi despre care am mai scris… “Richard Wagner an Mathilde Wesendonk - Tagebuchblätter und Briefe” şi mă gândeam… (urât obicei…) dacă ar fi apărut de atunci mailul am fi pierdut atât de multe scrisori frumoase… atât de multe cuvinte…

e mai comod să scrii un sms sau un mail… poţi să uiţi că la începutul propoziţiei stă o majusculă (cum fac io acum)… poţi să mai prescurtezi pe ici pe colo… dacă încurci gramatica ori un cuvânt… nu-i bai, că doar e mail…

dar o scrisoare… o scrisoare te strânge ca în corset… te obligă la claritate… la atenţie asupra conţinutului… la grijă pentru formulare şi pentru aşezare în pagină… nu mai merge cu “align left” … şi totuşi… acolo pui sufletul tău…simţirea trece prin peniţa stiloului (ha… am zis stilou… oare câţi îl mai folosesc?) mult mai uşor decât prin taste… dacă ai emoţii literele vor ieşi tremurate… e mult mai personal, iar gândurile nu trebuie să treacă de aprobarea unui firewall…

ce mi-a venit? nimic… am primit o scrisoare şi mi-am adus aminte cât de bine mă simţeam când scriam câte 10 pagini unei singure persoane…

zi-i nebun şi dă-i pace … că doar n-o să asculţi ce spune un nebun … şi de ce nu?

azi în 96… dar ce spun io “azi”.. acum 3 sferturi de oră… veneam de la facultate şi dau nas în nas cu un pacient vechi … client fidel al camerei de gardă… vine lângă mine şi mă salută

- sărut-mâna domnişoara!  … ştiam că nu-i violent aşa că-i răspund… mai departe mă informează că s-a lăsat de fumat fiindcă l-a certat doctorul data trecută… după ce trecem în revistă starea sănătăţii lui scoate din pungă o perie din cele care se montează în capătul furtunului… cică să-şi spele maşina… şi el săracul nu are nici unde să doarmă noaptea…

după încă vreo 2-3 staţii de conversaţie… timp în care probabil  vecinii de troleu mă credeau şi pe mine nebună :)))) începe să vorbească singur… dar ce spun eu singur… vorbea cu sine… cu mine… şi cu tine, chiar dacă nu erai acolo…

am rămas trăznită… aveam impresia că-l ascult pe Mălăele … un discurs cu intonaţie impecabilă cu ironii fine şi înţepătoare… n-am putut să mă abţin să nu râd… era imposibil… după ce a terminat de analizat situaţia traficului bucureştean, rând pe rând pasagerii au început să cadă pradă atacurilor sale…

un nene cu nasu’ cam roşu trăgea la măsea dintr-o sticlă de bere… se uita ţintă la el şi zicea: (monolog) mi-e aşa sete… aş bea o bere… păi bea… păi n-am timp… sunt unii… dimineaţa trec pe lângă ei şi-i găsesc la bere… seara tot acolo… vine omu’ mai bea o bere, dar mai şi peacă… n-am timp… n-am timp… lasă că au alţii şi pentru mine…

în timpul ăsta o femeie râdea de se cutremura troleul… s-a întors brusc către ea şi a început: doamna-i pădurar… e ecologistă… se vede că iubeşte pădurea… o iubeşte aşa de tare că o creşte la subsuoară

unei fete cu fustă transparentă: vezi că ţi-au intrat chiloţii în fund

evident vlăjganul de lângă ea s-a atacat şi a început să-l înjure… lui i-a zis…  stai să ne dăm jos că era un capac de canalizare pe undeva ca să-ţi astupăm gura aia spurcată….

multe a mai zis, dar nu le-am ţinut eu minte pe toate… a coborât la 13 septembrie după ce m-a salutat ceremonios…

nebun o să ziceţi… aşa am zis şi io până m-a lovit: asta-i poveste de Pateric… nebun-nebun, dar ştia ce spune.

o piesă, oricât de meşterită, parcă nu-i completă fără o chitară…

puteţi să mă contraziceţi… dar nu să mă convingeţi

aiurea… astea sunt:

mda… chit că seamănă ele cu supozitoarele … sunt în realitate dopuri pentru urechi… i s-a făcut cuiva milă de mine şi mi-a amintit că există şi aşa ceva… acum am scăpat de vecini de masă
ronţăitori…

pentru doritori: primim comenzi la numărul de telefon: 07… n-am!… nu dau!!!!

(hai Mădă… spune-le oamenilor că poate au nevoie şi ei de dopuri)
mno bine: pentru doritori se găsesc într-o farmacie sensibil de albastră (nu dăm nume că nu fac reclamă)

vă ţuc…

aţi zis ceva? că aveam dopurile în urechi

hai să mai punem nişte muzică pe aici… în ultima vreme am pus numai chestii dulcele şi mi s-a făcut uşor greaţă …

începem recuperarea în 3 paşi:

primul: Dream Theater cu o piesă mai veche - Wait for Sleep

al doilea: aveam altceva în minte, dar youtube nu are aşa că: Steve Vai, Joe Satriani şi John Petrucci

şi al treilea: (grea alegere…) Ricki Martin… (glumeam…) John McLaughlin şi Paco de Lucia

seară frumoasă!

în timp ajungi să nu-i mai percepi fizic… nu-ţi mai dai seama decât după multă vreme dacă s-au tuns, dacă s-au îngrăşat sau dacă le-a crescut barba… după o vreme nu mai contează dacă sunt înalţi sau scunzi, graşi sau slabi, urâţi sau frumoşi… dacă au caninul din dreapta strâmb sau dacă au început să chelească… nici pe stradă nu-i mai recunoşti ca pe alţi oameni după haine sau după faţă ci după gesturi mult mai subtile… după felul în care ţin umbrela atunci când plouă sau după aluniţa de pe cotul stâng. şi astea toate pentru că ai început să le cunoşti sufletul şi să le înţelegi mintea.

după o vreme ajungi să îi cunoşti atât de bine încât renunţi şi la cuvinte… un zâmbet cu subînţeles, o sprânceană ridicată sau o bătaie din palme spun totul…

şi totuşi… nu renuţaţi să le spuneţi cât vă sunt de dragi… până nu e prea târziu

mai multe aici

încă nu-mi vine să cred… a fost un om extraordinar de bun… Dumnezeu să-l odihnească!

cu puţină întârziere faţă de ziua copilului, dar la urma urmei de ce să avem nevoie de o zi specială ca să îi sărbătorim pe cei mici? ei sunt tot ce-i mai frumos aşa că merită tot anul

preluată de la Andrei

aveam în jur de 2 ani… eram, dacă ţin bine minte din ce mi-au povestit ai mei, la Poiana Braşov unde ocupaţia preferată era să mă joc cu câinii, spre disperarea mamei. acum eram într-un moment în care stăteam… unul din puţinele aşa că tata s-a gândit să-l imortalizeze fiindcă nu se ştie când mai apuca.

aici eram la grădiniţă (3 ani şi jumătate) … la prima serbare cu educatoarea (Dumnezeu s-o ierte!) a ştiut ea ce a ştiut din moment ce mi-a dat să învăţ poezia “sunt doctoriţă” … ţin minte că am bătut-o la cap pe bunica multă vreme să-mi facă un halat… şi iată-mă la serbare cu halat, bonetă… stetoscopul mi l-au luat colegii să se joace cu el

asta nu ştiu când e făcută… după ciuf aş zice că în jurul vârstei de 2 ani şi niţel. eram la casa veche şi făceam ce-mi plăcea mai tare (chiar şi acum ) … cea din spate e mama

aici sunt niţel mai mare… am deja 6 ani şi în toamnă începe şcoala… gata! ultimele amintiri frumoase cu păpuşi… eram la ultima serbare la grădiniţă… eram gărgăriţă… trebuie să-i mulţumesc lui Mihai pentru poză fiindcă el o avea pe aceasta… şi io o aveam pe cea cu el îmbrăcat în fluturaş

uăf… măi Andrei… ce m-ai pus tu să fac? acum mi-e dor de perioada aceea… mă duc să-mi iau turtă dulce…

iar pe voi vă las cu Anda Călugăreanu - Suflet de copil

este nemărginit. de unde ştiu asta?

de fiecare dată când pleacă un om drag mie o părticică din suflet se  rupe şi rămâne să se roage pentru cel drag… şi cu toatea astea mi-a rămas până acum destul suflet cât să mă ţină în viaţă.