Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

la Oblia pe blog spuneam că-mi place levănţica atât de mult încât doar în ceai nu am pus-o… ei bine… acum e şi în ceai :

în 750 ml apă fiartă se pune coaja de la o jumătate de lămâie şi se lasă câteva clocote. apa aceasta se toarnă peste 2 linguriţe cu frunze de ceai verde şi 1-2 rămurele de levănţică. se lasă 15 minute, iar infuzia obţinută se strecoară şi se îndulceşte cu 3 linguriţe miere de salcâm.

după atâtea amintiri frumoase cu Bucureştiul din trecut (Oblia şi Vlad) mi s-a făcut dor de socata pe care mi-o făcea mama când eram mică… mergeam la ţară unde aveam un soc mare de tot (a fost rupt acum câţiva ani într-o furtună) şi îmi lua crenguţe din el să-mi facă socată… până la maşină strângeam un roi întreg de albine, dar nu ne înţepau fiindcă erau prea ocupate cu florile…

odată ajunşi acasă punea mama o oală mare cu apă pe foc şi aşteptam cuminţi până era gata…

m-au cuprins nostalgiile aşa că am dat o fugă până la plafarul din colţul străzii, am luat flori de soc şi m-am apucat de experimente:

250 ml apă bine clocotită se toarnă peste o mână de flori de soc şi se lasă acoperit cam 15 minute. se strecoară şi se amestecă cu 300-400 ml lapte. se îndulceşte cu 2 linguriţe miere de salcâm.

atenţie că este un ceai destul de puternic la gust… unora s-ar putea să nu le placă.

nu am mai scris despre ceaiuri, dar astăzi am reuşit să mai încerc ceva nou. am prins aripi fiindcă Hiacint chiar a încercat ceaiul meu cu piper şi zise că fu bun.

azi am combinat două dintre ingredientele mele preferate: portocalele şi scorţişoara

în 750 ml apă bine clocotită (obsesia mea cu clorul) se pune coaja de la 2 portocale mari şi câteva (2-3) felii de lămâie cu tot cu coajă şi se lasă la fiert până se înmoaie bine de tot coaja portocalelor, apoi se adaugă un vârf de cuţit de scorţişoară măcinată. se mai lasă să clocotească de 2-3 ori şi se ia de pe foc. se îndulceşte cu 3 linguriţe miere de salcâm şi se bea după ce s-a sedimentat scorţişoara… aveţi grijă când turnaţi în căni să nu tulburaţi ceaiul.

… sau cum mi-am convins fratele să bea lapte.

nu intru în discuţii despre utilitatea laptelui.

ne echipăm cu urechile de iepuraş şi cu nasul de clovn (că doar e pentru copii), punem şorţul cu Alba şi trecem la treabă:

o banană nu prea coaptă, dar nici verde se taie în 5-6 bucăţi şi se pune într-un blender sau (dacă nu aveţi, că nici io nu am) într-o cană de 750 ml, sau în orice care are un volum mai mare şi secţiune aproximativ rotundă. se pune în recipient împreună cu 2 linguri miere de salcâm şi se pasează cu cuţitul acela de la mixer pe care sunt convinsă că nu l-aţi folosit niciodată. (nu ştiu cum se numeşte…. e o chestie mare, rotundă şi cu o elice). după ce s-a pasat trebuie să rezulte un fel de spumă, peste care se toarnă 250 ml lapte cald (nu fierbinte că se face terci). se omogenizează cu o lingură, se rade nişte ciocolată pe deasupra şi se bea cu paiul.

până acum am scris despre ceaiuri uşoare, poate unele puţin fanteziste , în general ceaiuri de seară. dar, cum sesiunea, sau cum i se spune mai nou “stresiunea”, deja a sosit pentru unii (io mai am 2 săptămâni). cred că merge un ceai mai de “sezon”

pentru toate dimineţile în care mi-a fost greu să mă trezesc. pentru toate ceasurile cu care am dat de perete (acum pun telefonul să sune că nu mai am bani de atâtea ceasuri) la ora 5.30. pentru toate nopţile albe şi pentru toate sesiunile de până acum: (asta a fost prezentarea… cam teatrală nu? ) cel mai bun a fost ceaiul negru:

sunteţi pregătiţi cu echipamentul de protecţie? aţi scos copiii pe balcon? buuuun… atunci să începem

la 300 ml apă (stai Irina, nu te bucura că mai vine nişte lichid) eu pun cam o mână (am mâna mică) de ceai negru (amestecul meu are rădăcini amestecate cu frunze) dar nu cred să găsiţi pe la noi, aşa că în cei 300 ml apă fiartă puneţi 3 pliculeţe de ceai negru (căutaţi să fie musai fără lămâie). luaţi de pe foc şi deasupra turnaţi 300-450 ml lapte cald şi, dacă aveţi aromă de migdale nu vă sfiiţi… puneţi câteva picături în amestec… sau merge şi o linguriţă de rom, dar dacă vreţi să mai şi conduceţi limitaţi-vă doar la esenţă de rom. totul se îndulceşte cu 3 linguriţe miere de salcâm

ca să nu ziceţi că aţi uitat sau că nu v-aţi dat seama: nu se pune lămâie că vă alegeţi cu iaurt.

de ce să-l consumaţi în locul cafelei cu lapte? păi nu ştiu. eu îl beau fiindcă îmi plac ceaiurile.

mulţumesc pentru atenţia acordată (iarăşi cam teatal…) şi, cum azi am scris pentru cei mari sau care au pretenţie că sunt mari (aşa cum sunt eu) mâine promit să scriu ceva pentru cei mici.

noapte frumoasă!

aşa cum spune şi Irina, azi promisesem că scriu reţeta ceaiului cu piper. din pricina unei piese de teatru care mi-a răsărit în cale nu am apucat să o fac până acum. iertare!

buuuun:

dragi copii, sper că aţi învăţat lecţia până acum: înainte de a prepara unul dintre ceaiurile mele fiţi siguri că aveţi un stingător prin preajmă toate sunt experimentale. mie-mi plac, dar nu garantez că şi vouă.

la 750 ml apă bine clocotită se pune coaja de la două portocale (repet petnru cei care nu au mai citit: nu rasă) şi două felii de lămâie cu tot cu coajă. se fierb împreună 2 minute. după aceea se strecoară în ceainic un baton de scorţişoară, care însă se scoate după 5-6 clocote, că altfel o să simţiţi doar gust de scorţişoară (batonul uscat se poate refolosi). după îndepărtarea acestuia se presară un vârf de cuţit de piper şi se dă deoparte de pe foc. se scotcojile de portocală şi feliile de lămâie, iar în ceai se pun 4-5 pătrăţele de ciocolată albă simplă (dacă nu sunteţi alergici la ciocolată).

asta e reţeta… să vă bucuraţi de ea şi dacă are cineva curajul să o pună în practică să-mi dea de ştire.

dacă aveţi îmbunătăţiri aştept sugestii.

somn uşor şi să visaţi frumos!

în română: Rădăcină de Lemn Dulce.

Deşi nu aveam nimic de făcut astăzi în Municipal, din diverse motive secretara de la semiologie insistă să semnăm. Cum nu aveam nici un chef să stau după ea ca să recuperez absenţa m-am trezit de dimineaţă şi am semnat.

La întoarcere dau cu nasul de un plafar. Trec pe lângă el aruncându-mi ochii în geam, mai mult de plictiseală. Văd în geam rădăcină de lemn dulce. Mă gândesc că pe ăsta nu l-am mai încercat, aşa că intru să cumpăr. Vânzătoarea cu un rânjet mare pe faţă începe să-mi toarne povestea: “şi e bun pentru dereglări hormonale la femei, combate infertilitatea, frigiditatea, ajută la creşterea sânilor…” în tot timpul în care ea îmi spunea povestea ei io nu puteam să mă gândesc decât la filmele americane cu băieţei care primesc lemn dulce… am oprit-o şi i-am spus că nu mă interesează.

Ajunsă acasă, mi-am pus halatul alb, ca al lui Dexter, mănuşile în mâini, masca pe figură, am pus pe uşă semnul cu “atenţie, pericol de explozie” şi am început experimentele.

Reţeta finală:

la 750 ml apă bine clocotită se adaugă 2 linguriţe rădăcină de lemn dulce care se lasă la fiert cam 3 minute. Peste se pune coaja de la o portocală (curăţată frumos şi nu rasă) şi 3 felii de lămâie cu tot cu coajă. Se mai fierb împreună încă 3 minute. se strecoară şi se îndulceşte cu 3 linguriţe miere de salcâm.

ce mi-a ieşit mie are culoarea mierii de tei, uşor roşcat. La gust se simte o nuanţă uşor lemnoasă, dar care merge destul de bine cu portocala.

dacă aveţi prin casă, biscuiţii cu nuci merg la fix.

cam atât pentru azi… mâine: ceai cu piper

Din moment ce aici o să fie colţişorul meu virtual de acum înainte o să încerc să-l fac să semene tot mai mult cu casa mea.

Am făcut un capitol nou dedicat ceaiurilor. 

Încerc multe reţete. Unele ies chiar bune… altele… hmmm… aţi văzut cum se strâmbă Tom în desene când îi toarnă stăpâna ulei de ricin pe gât?

Pentru mine ceaiurile sunt ca dragostea şi ca viaţa. Niciodată nu ştii ce iese când pui doi oameni împreună , ca să nu mai spun de ceaiurile cu mai mult de două ingrediente… ca şi în colectivitate, unul trebuie să fie mai puternic, altfel iese un gust de peşte stricat (nu întrebaţi de unde ştiu, dar atât vă spun: nu puneţi ananas cu măr … câh)

ieri am găsit la Unirea o băbuţă care vindea o groază de chestii. printre multele pungi, buruieni şi alte cele am găsit măceşe uscate.

am luat o puguţă şi azi am început experimentele…

la un litru de apă (ori plată şi fiartă ori clocotită zdravăn să iasă tot clorul din ea) se pun cam 20 de măceşe. se lasă la fiert cam 2 minute după care se pun 2 felii de lămâie cu tot cu coajă şi se mai fierbe încă 3 minute.

se ia de pe foc, se scot feliile de lămâie, că altfel devine ceaiul amar, şi se pun 4 linguriţe de miere, de preferat de salcâm…

ce gust are? păi… în nici un caz de ceai de măceşe la pliculeţ. maaaaare diferenţă. are mai degrabă gust de măr, că doar nu de pomană sunt înrudite.

sfat de final: înainte să-l beţi adulmecaţi aburii 10 secunde şi imaginaţi-vă pădurea din care au fost adunate fructele… poate vă ajută să visaţi frumos la noapte.