Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

că de când mă tot chinui să-l prind… m-a învrednicit Dumnezeu să fac rost de bilete şi am fost să văd piesa.

am mai văzut pantomimă şi cu alte ocazii, dar asta n-a fost pantomimă pentru simplul fapt că vorbea mai tare ca orice cuvânt.

publicul nu mi-a plăcut… gălăgios, neatent, agresiv şi pregătit să aplaude la orice gest.

un spectacol trist, aşa cum se şi cuvenea. cei de pe scenă suntem noi şi e trist când te vezi de undeva de sus.

s-a comentat atât de mult pe seama personajelor… Don Quijote, Dulcineea… se ştiu… se cunosc… au fost întorşi pe toate părţile şi disecaţi minuţios… dar Sancho? despre el de ce nu se spune nimic? ce e Sancho? e cel care nu înţelege foarte bine, dar care crede… într-un fel e mai fericit decât toţi ceilalţi.

la sfârşit n-am ştiut dacă se cuvenea să aplaud sau nu. dacă ai fi fost prezent când l-au răstignit pe Iisus ai fi aplaudat? impropriu spus l-au… căci mai mult S-a…

nu mergeţi să vedeţi piesa asta. vă rog să nu mergeţi… poate aşa mai prind bilete şi data viitoare când se joacă.

Un spectacol nou despre Don Quijote, căruia i-am dat drumul din carte ca să-şi ducă dreptatea mai departe (Dan Puric)

cum spuneam şi la Femeia simplă pe blog : cea mai penibilă leapşă primită (de departe…)

mno… staţi să scormonesc niţel prin colţul cu amintiri…

… tiiiii ce de păienjeni… maică, de când nu am mai ajuns aşa de departe!…

… asta de când e aici? … AHA! am găsit!

mda… io la viaţa mea (aşa se începe?) am scris exact o poezie… şi multiple rime încrucişate, îmbrăţişate, albe, negre, albastre şi mai ales roşii.

poezia ştiu sigur că am scris-o în clasa a 4-a, inspirată fiind io foarte tare de ora de istorie. învăţătoarea mea, Dumnezeu s-o ierte! ţinea tare mult la orele de istorie, poate mai mult decât la cele de mate (spre marea mea bucurie)

nu-mi mai amintesc exact ce ziceam io acolo, dar ştiu că avea 3 strofe, cu rimă împerecheată (mi se părea total nepotrivită rima îmbrăţişată şi intimitatea pe care îmi închipuiam io că o implică cu o odă… mda… aşa se numea) Odă lui Mihai Viteazu (iertaţi-mă… pauză să-mi revin din hohot) aşa… amu.. versuri nu mai ţin minte decât primele 3 (care mi-au luat 3 zile să le aduc la forma finală fiindcă citisem undeva că la orice scriere începutul este cel mai important)… bun… se pare că nu mai pot să amân momentul penibil aşa că iată-le: “Mihai, banul făr’ pereche / Şi cu cuşma pe-o ureche/ El pe turci îi împresoară…” şi de aci nu-mi mai amintesc.

ce s-a ales de poezie? viaţa sa fu scurtă. până la următoarea oră de istorie când am aflat de pacea cu turcii. atunci a început mie să-mi placă tot mai tare de Ţepeş (nebun-nebun, dar nemernic până la capăt)

restul creaţiilor mele de tinereţe au fost în proză (astea chiar au fost multe…) şi ocazionalele rime (mai mult albe) apărute spontan, în curtea şcolii cu diferite ocazii.

şi ca să nu fiu singura care moare de ruşine astăzi… arunc pisica (leapşa): în curtea Imperiului Utopic al Balcaniei, la Sergiu şi în Nepal la Gavagai

eşti bărbat când:

- ai scuipat prima dată pe jos

- ai înjurat prima dată o femeie

- ai râgâit prima dată după a 10-a bere

- ai spus prima dată “da’ nu mai muriţi odată bă boşorogilor (?)”

- ai uitat 3 zile să scoţi scobitoarea dintre dinţi

- ai îmbrăcat prima dată cămaşa roz ca să arăţi cât eşti de sensibil

dacă nu eşti bărbat, mai încearcă…  sau bucură-te că mai ai o şansă să ajungi om.

a venit primăvara cu alergiile ei… până acum am strănutat, tuşit şi suflat nasul pe motiv de: buric gol, geam închis într-un tramvai mai ceva ca sera din botanică, tricou fără mâneci la bărbat cu mult păr, hormonii de primăvară cu manifestările aferente.

începe să-mi placă tot mai mult toamna când se simt oamenii obligaţi să cadă în depresie datorită comuniunii om-natură de care au auzit cândva într-o poezie paşoptistă.

hai salut! mă refugiez într-o peşteră până se calmează nebunia asta.

am onoarea să o primesc direct de la iniţiatoare , cu mulţumirile impuse de etichetă.

reguli: în care film te-ai simţi bine să trăieşti? Detaliază/explică în 2-3 fraze.

greu de ales… dacă m-ai fi întrebat ce film îmi place ar fi fost mai uşor de ales.. aş fi dat cu banul şi ar fi căzut unul cu dinică, dar aşa…

păi… nu le-am mai văzut de un car de ani, dar sunt sigură că mi-ar plăcea să mă mut cu pisoi şi cu căţel în Neverending Story, Peter Pan sau în Mary Poppins fiindcă acolo poveştile nu s-ar termina niciodată şi n-ar trebui să merg cu tramvaiul dimineaţa şi fiindcă aş putea să cânt pe stradă şi nu m-ar obliga nimeni şi nimic să cresc mare.

vouă: Andrei C., Floare-de-colţ şi Monoloage în ce film v-ar plăcea să trăiţi?

în sfârşit am găsit un scriitor în viaţă care-mi place. şi la cât e de tânăr se pare că voi avea cărţi noi mulţi ani de acum înainte

iată ce zice el:

Ploaia poartă în sine genele copilăriei. Când eram mici, ne stropeam cu furtunul, ţopăiam prin bălţi şi ne stropeam cu apă. Desigur, întrucât se pare că suntem oameni mari, o facem pe supăraţii atunci când, din falsă stângăcie, călcăm într-o băltoacă. … eh… io încă mă bat cu apă

Când plouă, oamenii citesc, merg la cinema şi se îndrăgostesc, artiştii lucrează…

Ploaia este rareori periculoasă şi cu atât mai puţin în zona de climă temperată…

hai-hai… nu fiţi leneşi… puneţi mâna şi citiţi cartea.

şi fiindcă azi e o zi specială vă pun nişte Iglesias (nu ăla mic cu fes de aurolac… ta-su!… Julio)

primită de la Mihai

regulile sigur le ştiţi deja, dar iată-le şi aici:

1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Gaseste a 5-a propozitie/fraza.
4. Posteaza pe blog textul urmatoarelor 4 propozitii/fraze cu aceste instructiuni.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi dupa cartea aceea foarte deosebita sau “intelectuala”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

păi să vedem… toate cărţile din jurul meu trec cu uşurinţă de 123 de pagini aşa că să o luăm pe prima. iertare, dar textul nu-i interesant.

Medicină internă, volumul I, Prof. Dr. L.eonida Gherasim

pagina 123, fraza 5:

Astmul indus de efort se poate întâlni în special la tineri ca o formă izolată sau unică de astm; adesea însă efortul, ca factor inductor, coexistă la un astmatic cu alţi factori care provoacă crize astmatice. Factorii psihologici pot fi prezenţi în exacerbarea acceselor astmatice şi, de excepţie, ca factori dominanţi sau iniţiatori ai bolii. Mulţi bolnavi astmatici sunt anxioşi, din cauza severităţii crizelor de astm, sau au o structură psihică dominată de anxietate. Uneori factorii psiho-emoţionali pot fi elemente majore în etiologia unui astm netratabil.

clar?

de dat… nu o dau că-i destul de plictisitor să faci copiere după text. data viitoare când se iveşte ceva interesant însă…

se râde bine.

nu obişnuiesc să scriu despre piesele pe care le văd fiindcă nu-i de nasul meu să comentez şi să dau sugestii… sunt doar una din mulţime care, uneori se întâmplă să mai ştie piesa din vreo carte rătăcită prin bibliotecă.

dar în seara asta am simţit ca odinioară, la primele mele spectacole când priveam cu ochi uimiţi jocul actorilor. mărturisesc că am intrat în sală cu puţină neîncredere… despre piesă nu ştiam mare lucru, doar ce spuneau în prezentare, dar prezentările niciodată nu o să spună de rău… ştiam că-i lungă şi-mi era teamă… ştiam că-i jucată doar de doi actori şi mă gândeam ce ar putea să-mi spună în 3 ore şi jumătate ca să nu adorm… nu a fost cazul… nici nu am ştiut când au trecut orele, dar cu  siguranţă nu aş fi vrut să se termine aşa repede.

o actriţă şi mare doamnă Olga Tudorache. şi-a însuşit rolul Reginei Mamă  , căci aşa s-a numit piesa, şi a făcut din el o bijuterie… minunat jucate scenele şi minunat interpretat dialogul.

iar lui Marius Bodochi ar trebui să-i cer scuze. aveam oarecare îndoieli, mai ales după rolul dintr-un film cu canini lungi. nu credeam că poate să facă un asemenea rol. şi asta a fost a doua surpriză deosebit de plăcută.

în locul multora dintre piesele naţionalului jucate în sala mare ar merita să intraţi în sala amfiteatru pentru 3 ore de râs cu plâns şi plâns cu râs.

într-o seară friguroasă de iarnă, un profesor, aşa… cam la vreo 5 zile de la chenzină… trecea pe stradă.

în buzunar mai avea doar un pachet început de ţigări şi o cutie cu 3 beţe de chibrit… tot mergând el, ajunge în faţa prefecturii unde era petrecere mare…

era ziua cumnatului verişoarei secretarei prefectului şi, evident, motiv de mare bucurie şi de petrecere.

ajuns în dreptul unui geam, se îndepărtă speriat de manelele ce răsunau din clădire. se aşeză pe trepte şi vru’ să-şi aprindă o ţigară… pesemne pucioasa era expirată şi-i provoca halucinaţii fiindcă văzu apărând înaintea lui o plăcintă mare… maaaaaaare… pe care stătea scris PIB… din plăcintă se desprinse o bucată cam de 20% care plutea spre profesor, dar nici nu apucă bine să întindă mâna după ea, că băţul se stinse… şi nici măcar nu îşi aprinse ţigara…

aprinse al doilea băţ de chibrit şi, deodată, înaintea lui apărură lemne şi cărbuni şi-şi închipui că elevii lui nu vor mai tremura mâine de frig… dar şi acest chibrit se stinse, ca şi primul…

fără zăbavă îl aprinse şi pe cel de-al treilea şi în faţa lui se ivi panoul cu întreţinerea pe care nu mai era trecut ca restant, dar…

mai trebuie să spun? se stinse şi ultimul chibrit şi profesorul stătea acum pe treptele prefecturii şi se gândea: de ce nu mi-oi fi luat o brichetă?

(altfel de poveste)

a fost odată, ca peste tot…

într-o dimineaţă, pe la orele 12 ale prânzului, prinţesa se trezeşte, cască profund şi zice: unde mi-o fi telefonul ăla? îl găseşte sub pernă şi, prima grijă, chiar înainte de a se spăla pe dinţi, este să-şi sune zmeul… (feţii frumoşi au dispărut cu desăvârşire odată cu bunele maniere) …

- ce faci prinţeso? te-ai trezit? se aude de la celălalt capăt al undelor

- (alt căscat) da, baby! treci să mă iei?

- vin în 10 minute.

…

închide telefonul roz cu clapetă şi fuge la baie…

după 30 de minute coboară din castel de la etajul 2.

- hai, că deja am pierdut prima oră! mult vă mai ia să vă machiaţi… zise el enervat şi mai scuipă o coajă peste grămăjoara ce se formase pe drum.

se urcară în maşina lui tunată cu flăcări şi cu număr B.04.SEX şi demarară cu scârţâituri de roţi…

şi au trăit fericiţi până a apărut următorul zmeu sau următoarea prinţesă în peisaj.

(atenţie! pericol de melancolii blegoase şi băloşenii sentimentale)

n-am mai ascultat melodia asta din anul în care s-a lansat… de fapt am ascultat-o într-o singură seară, atunci când se potrivea cel mai bine mesajul ei cu ce ni se întâmpla…

a fost o seară deosebită în primul rând fiindcă pe la miezul nopţii le-au căzut generatoarele şi am rămas în beznă… muzica am cântat-o noi… e primul răsărit de care-mi amintesc… era cumplit de frig pe marginea dunării şi pe malul celălalt începeau să se aprindă luminile şi a răsărit soarele, mândru şi roşu… şi am promis că o să rămânem prieteni şi am plâns toţi îmbrăţişaţi şi am zis că o să ne vedem toţi cel puţin o dată pe lună…  şi…

şi atât… acum ne întâlnim întâmplător în tramvai sau în carrefour şi vorbim 5 minute. ce poţi să-i spui unui om în 5 minute? nu poţi să resusciţi 4 ani pentru 5 minute şi nici nu e indicat… amintirile sunt frumoase şi asta trebuie să rămână… amintiri. anul viitor se fac 10 ani de când am terminat generala şi se pregăteşte reuniune… tre’ să fie interesant mai ales că pe mulţi nu i-am mai văzut de atunci.

fiindcă tot caută lumea muzica de la acest film şi, din pricina numelui, ajunge pe aici… iată cântecele din film.

muzica aparţine lui Eugen Doga, iar versurile lui Grigore Vieru

1. generic
2. hora broscuţelor
3. ce bine e, ce bine
4. oachi
5. maria mirabela 1
6. maria mirabela 2
7. scăpărici

oare actorilor li se face vreodată dor să vadă o piesă de teatru?

mi-e silă de voi… de voi care vă târâţi dimineaţa de sub pietre, umezi şi mirosind a mucegai… de voi, cei care încercaţi să ascundeţi miasma cu parfumuri felurite…

mi-e silă de voi, apărătorii celor năpăstuiţi până la ora 4, căci după se termină programul…

mi-e silă de voi, cei care, din înălţimea castelului, aruncaţi pomană atunci când sunt aproape camerele de filmat…

mi-e silă de voi cei care promiteţi şi atât
mi-e silă de voi, cei care vă faceţi 5 cruci în faţa bisericii ca apoi să scuipaţi numele lui Dumnezeu…

mi-e silă de voi, cei buni şi iertători până vă supără cineva, de voi cei buni la sfaturi şi la vorbe goale, dar care fugiţi în faţa greului unui prieten…

mi-e silă de voi, înţelepţii si filosofii noului mileniu, dornici doar să dărmaţi ce au clădit înaintaşii voştri…

mi-e silă de tine, român de buletin, care nu mai ştii să vorbeşti, să scrii şi să crezi în limba ta…

mi-e silă de voi şi mi-e silă de mine.

zilele trecute, după ce s-a potolit viscolul, bucureşteanul cu maşină şi fără garaj s-a gândit imediat că-i îngheaţă te-miri-ce pe la ea şi a ieşit înarmat cu mătură şi făraş să dea jos zăpada.

apăi o dai jos de pe maşina ta, dar unde o pui? bineînţeles pe a celui de alături, mai ales dacă ţi-ai amintit de petrecerea aia pe care a făcut-o el acum 2 luni… aia când n-ai putut tu să dormi toată sâmbăta.

şi uite aşa… din maşină în maşină şi din vecin în vecin, mare parte din zăpadă a ajuns pe capota unuia singur care probabil a dormit mai mult…

când a văzut omul nostru că toată zăpada era pe maşina lui s-a resemnat… a luat frumuşel făraşul şi cu el  plin, se plimba pe la toate maşinile din parcare şi le trântea zăpadă pe capotă…

nu vă faceţi griji… a împărţit-o egal, să nu se supere nimeni…