Medusa…Medeea… sau Maria-Mirabela

mi-e silă de voi… de voi care vă târâţi dimineaţa de sub pietre, umezi şi mirosind a mucegai… de voi, cei care încercaţi să ascundeţi miasma cu parfumuri felurite…

mi-e silă de voi, apărătorii celor năpăstuiţi până la ora 4, căci după se termină programul…

mi-e silă de voi, cei care, din înălţimea castelului, aruncaţi pomană atunci când sunt aproape camerele de filmat…

mi-e silă de voi cei care promiteţi şi atât
mi-e silă de voi, cei care vă faceţi 5 cruci în faţa bisericii ca apoi să scuipaţi numele lui Dumnezeu…

mi-e silă de voi, cei buni şi iertători până vă supără cineva, de voi cei buni la sfaturi şi la vorbe goale, dar care fugiţi în faţa greului unui prieten…

mi-e silă de voi, înţelepţii si filosofii noului mileniu, dornici doar să dărmaţi ce au clădit înaintaşii voştri…

mi-e silă de tine, român de buletin, care nu mai ştii să vorbeşti, să scrii şi să crezi în limba ta…

mi-e silă de voi şi mi-e silă de mine.

zilele trecute, după ce s-a potolit viscolul, bucureşteanul cu maşină şi fără garaj s-a gândit imediat că-i îngheaţă te-miri-ce pe la ea şi a ieşit înarmat cu mătură şi făraş să dea jos zăpada.

apăi o dai jos de pe maşina ta, dar unde o pui? bineînţeles pe a celui de alături, mai ales dacă ţi-ai amintit de petrecerea aia pe care a făcut-o el acum 2 luni… aia când n-ai putut tu să dormi toată sâmbăta.

şi uite aşa… din maşină în maşină şi din vecin în vecin, mare parte din zăpadă a ajuns pe capota unuia singur care probabil a dormit mai mult…

când a văzut omul nostru că toată zăpada era pe maşina lui s-a resemnat… a luat frumuşel făraşul şi cu el  plin, se plimba pe la toate maşinile din parcare şi le trântea zăpadă pe capotă…

nu vă faceţi griji… a împărţit-o egal, să nu se supere nimeni…

ne-am înzăpezit!

ce frumos era azi bucureştiul… maşinile zăceau abandonate ca nişte leşuri pe marginea drumului, iar bucureşteanul şi-a dat seama că are două picioare şi că ele, dacă pui unul în faţa celuilalt, te ajută să mergi.

nu ştiu cum se face, dar în fiecare an zăpada şi viscolul îi prinde nepregătiţi pe cei de la drumuri şi poduri, pe cei de la primării şi pe toţi cei care ar trebui să facă ceva cu benzile acelea de asfalt, că şosele parcă nu-mi vine să le zic.

poate vouă nu v-a plăcut prea tare ziua de astăzi… poate a trebuit să mergeţi la serviciu sau poate aţi avut treburi de rezolvat… mie însă mi-a plăcut tare mult. n-am mai avut aşa nămeţi de când eram mică. mai că-mi vine să fac un om de zăpadă… să văd unde găsesc nişte cărbune pentru ochi.

iată că mai trec niţel pe aici ca la sfârşit de an.

cumplit an.

tendinţa prezentă este să mă apuc să fac o statistică, să văd încotro se înclină balanţa acum la sfârşit. dar o să încerc să nu o fac.

oare ce ne apucă aşa… în mijlocul sfârşitului să facem bilanţul? resentimente, frustrări, neîmpliniri? să fie ele? sau să fie bucuriile, zâmbetele, amintirile dragi? cred că primele. dintr-un impuls subconştient vrem să nu repetăm greşelile aşa că facem planuri. şi aşa ajungem să ne transformăm sfârşitul într-un început.

nu vă urez tradiţional un an nou fericit, ci cât mai multe începuturi, putere şi sănătate să treceţi peste toate.

medeea ia o vacanţă. de pe blog plec mai repede. şi fiindcă Alex mi-a zis că ce scriu la nervi scriu cel mai bine am zis să nu mai apuc să mă enervez până la sfârşitul anului… aşa că plec acasă.

ce e acasă?

sunt străzile acelea pe care aş putea merge cu ochii închişi fiindcă le cunosc orice cotitură. sunt copacii pe care i-am văzut crescând. sunt câinii care nu mă latră fiindcă mi-au deprins de multă vreme mirosul.

e fumul ce iese pe coşuri în nopţile de iarnă şi umbra focului din sobă ce mângâie peretele.

e drumul spre port străbătut alături de un om drag.

e pălăvrăgeala pe care o uiţi în 5 minute şi râsul celui de lângă tine.

e zâmbetul unui om de care îţi era dor şi vinul fiert cu miere şi scorţişoară pe care-l beţi împreună.

e locul unde mă întorc atunci când mi se topesc aripile de ceară.

e dragoste.

prematur, vă urez Sărbători fericite!

îl ştiţi pe domnul cu pricina…

ei bine, îl acuz de crimă! nu a ucis 1, 2, ci (spiritul a) sute de femei…

cum, vă întrebaţi? a creat precedent… da… aţi citit bine… a creat precedent…

până la el scorpiile erau lăsate în plata Domnului, dar de când cu scrierile sale, nici o scorpie nu-şi mai poate găsi liniştea.  mereu se trezeşte câte unul care vrea să ne îmblânzească. şi de ce, mă rog? nu-s destule femei pe lumea asta? să facă bine să-şi aleagă alta, mai supusă şi mai umilă dacă pofteşte. să lase scorpia să fie scorpie… la urma urmei suntem şi noi bune la ceva… la comparaţie.

îmblânzeşte o scorpie şi te alegi cu o femeie de treabă, dar nu mai e aceeaşi de la început, nu mai e cea care te-a făcut să ridici sprânceana a mirare… şi atunci la ce bun?

Lanţul coliviilor

GRANDOMANIA… sau cum spune un proverb: bani n-avem, brânză mâncăm. să ne stea în gât!

(da… am nervi)

- auzi, nevastă! şi-a luat vecinu’ maşină nouă. noi o să luăm una mai mare ca a lui…

- fi-tu e avocat? n-are nimic… când o creşte ăsta micu’ îl fac arhitect.

- mami, ai văzut ce tort mare avea Radu? io vreau unul mai mare de ziua mea!

- măi Manole, crezi că poţi să faci o mănăstire mai frumoasă ca asta?… da?…. aşa crezi? ei lasă că vezi tu!

- Vrâncene! dormi mă? hai trezeşte-te! văzuşi ce oi are ăsta? io zic să-l omorâm şi să-i luăm oile. tu ce zici?

mai vreţi exemple? că mai am… (mai multe ca vecinu’)

românul e grandoman… cred că-i moştenire romană că ei erau complexaţi de mărime. exemple? vreţi exemple? nu ştiu… mergeţi prin Italia şi vedeţi ce construiră pe acolo. sau până la Drobeta şi vedeţi ce a rămas din pod. iar penele alea stupide din creştet le purtau ca să pară mai înalţi (cică erau destul de mici, nu cum vedem prin filmele cu Brad).

secole de-a rândul oamenii şi-au construit case după care să nu le pară rău când fug în munţi, şi-au construit biserici în peşteri sau bine ascunse în munte, mici, să nu se vadă de departe. poate şi din smerenie, nu doar pentru conservare.

mno… acu’ pe unde treci… nu mai vezi căsuţe normale, potrivite pentru o familie, ci bartai căsoiul cocoţat pe deal (acolo era cimitirul, inteligenţilor!) cu tablă lucitoare, să nu-l poţi ignora. vorbeam cu o cunoştinţă care are o asemenea monstruozitate şi-mi spunea că are 2 centrale termice, dar iarna în casa scărilor tot apar ţurţuri. i-am zis: să-i străpâneşti sănătos! să nu te aştepţi să te compătimesc.

avem a doua construcţie vizibilă de pe Lună… dar sunt convinsă că dacă s-ar putea, am face un zid mai mare ca al gălbejiţilor ălora! mama lor de chinezi! cum au îndrăznit?

facem catedrala mântuirii neamului… care se anunţă imensă, cum spunea, plin de mândrie, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei: se va vedea din orice colţ al Bucureştiului. au’ întrebarea mea este: ce ne trebuie? ne mântuieşte o clădire? hai să fim serioşi! Iisus îţi ţinea predicile pe câmp, în târg, în casele oamenilor… nu într-o clădire ce nu va reuşi decât să te facă să te uiţi pe pereţi în loc să asculţi ce se citeşte. dacă aţi fost vreodată în bisericile vechi aţi văzut că uşa e minusculă. că doar nu erau oamenii ăia chiar aşa de mici… nu erau, dar a fost făcută  astfel ca să te facă să te apleci la intrare şi ca să-ţi aminteşti că se cuvine să stai plecat în faţa lui Dumnezeu.

şi în final ajung la miezul supărării mele, declanşatorul reacţiilor de mai sus: prostia aia de brad de la Unirea… cel mai mare din lume… oaaaaaaaaaau! stai să mă mai extaziez niţel! oaaaaaaaaau!  mda… e frumos, dar e complet inutil. e o reclamă sclipitoare care prinde bine la popor. şi? cu ce ajută? bani care au intrat în bradul ăla hrăneau un orfelinat pe o perioadă lungă de timp.

bineînţeles, era imperios necesar să vezi când se aprind beculeţele. din acest motiv jumătate din bucureşti s-a înghesuit ieri-seară în piaţa unirii… s-au călcat în picioare, s-au înjurat, şi-au urat la mulţi ani împingându-se în toate părţile ca o imensă turmă de vaci scăpate din ţarc. da… eram acolo… veneam de la spital şi din păcate am ajuns înapoi la spital cu o fată pe care au călcat-o în picioare la propriu în metrou. să chemi salvarea? aiurea! nu mergea telefonul… să rogi un poliţist să cheme prin staţie? aiurea! ne-a zis că nu are dreptul… cum să nu ai dreptul să chemi salvarea? din fericire toate s-au terminat cu bine pentru ea.

hai, la mulţi ani, popor român… păcat de ce ai fost, că uite în ce hal ai ajuns! sau cum spunea galeria la meci ieri: Deşteaptă-te odată române!

e linişte peste tot! aşa ar fi trebuit să strige gardianul în sala de vot ieri…

şi da… exceptând 3 valuri de votanţi a fost o linişte plictisitoare… noroc că eram mulţi acolo şi a mai trecut timpul.

primul român era la uşă de la 6.50 şi abia aştepta să se deschidă urnele… desigur, după el n-a mai venit nimeni 2 ore.

pe seară a început să vină tot blocul, cu căţel (la propriu) şi purcel (n-am văzut, dar nu-i exclus) şi mulţi bebei care erau foarte dornici să pună ştampile peste tot.

special guests:un nene care a venit, s-a lăsat căutat pe liste şi ne-a anunţat ceremonios că a venit să ne spună că nu vrea să voteze şi că s-a săturat de toţi, o tanti care a ţinut musai să-şi anuleze votul rupând buletinul, un personaj care ne-a scris altădată în loc de ştampilă şi… atenţie! soţul elodiei! (nu… nu glumesc… omul era convins că nevastă-sa… elodia, deh… a fost răpită de extratereştii… parcă puteai să-l contrazici).

concluzii: 1.oamenii n-au votat fiindcă s-au săturat… 2. în esenţă românul nu este negativist, dovadă fiind DA-ul clar exprimat de minoritatea ruşinoasă prezentă la vot şi 3. oamenii încă îl plac pe Băse…

din acvariu, meditând la soarta avioanelor de tip supersonic - de la Moţu citire.

iată că prin floare de colţ soarta mi-a scos în cale pentru a doua oară peştişorul cu pricina. taman bine… să-l trag de branhii că nu s-a ţinut de cuvânt prima dată. dar sărmanul… nu-i vina lui că io-mi pun dornţe irealizabile.

amu’, meştere peştişor, din moment ce observ o înclinaţie masochistă să-mi tot pici în plasă, te voi trage de coadă şi te voi lăsa liber cu trei dorinţe pe care, de data aceasta, ar fi bine să le îndeplineşti, altminteri…

1. mai multe autobuze dimineaţa, fiindcă simt cum mă transform treptat în una din verişoarele tale îndepărtate… poate ai auzit de ea, îi zice Sardină.

2. vreau să ningă… mult… cam vreo 5 zile în continuu

3. vreau să mă sune

divin, ca de obicei.

iar alegeri!… aş vrea să văd comparativ de câte ori s-a votat în alte ţări în ultimii 5 ani… primari… parlament… preşedinte… dăm jos preşedintele? … nu dăm jos preşedintele… schimbăm constituţia?… facem uninominale au ba?… şi, colac peste pupăză, mai alegem şi euro-parlamentarii… de ce le-o zice aşa? or avea euro-scaune în care să euro-doarmă şi eventual să euro-viseze la euro-fraierii care i-au votat?

mno… spre deosebire de campaniile celelalte, de data asta n-am avut timp să mă uit după ei pe la emisiuni, aşa că habar am pe cine votez…

mi-e silă în egală măsură de toţi şi, sincer, mă doare-n olecran cine merge acolo… tot o adunătură de moţoflenderi oportunişti…

la campanii electorale stradale m-a agresat vizual şi… la telefon! (de unde au numărul meu nu ştiu, că nu-s băgată în rahat… pardon, partide) cei de la PNL… “votaţi-l pe domnul Stejărel nu-ştiu-cum”… hai sictir! l-am văzut ulterior în poze pe nenea cu pricina şi nu-i chiar mic… ar trebui să-i zică stejăroi, că doar a crescut…

PSD mi-a umplut cutia de scrisori şi apoi coşul de gunoi cu pliante, fluturaşi şi alte bazaconii… oare chiar nu s-au prins că fluturaşii nu-i mai citeşte nimeni?

PNŢCD a fost prezent în câmpul meu vizual pritnr-un singur afiş, discret plasat pe chioşcul de ziare din faţa blocului. faine opinci, straşnic ţăranu’ ăla cu cercel în ureche…

însă, câştigătorul fără drept de contestaţie al concursului “cea mai penibilă demonstraţie de pupincurism” este PD… mai trebuie să spun că preşedintele ţării NU are voie să se implice în campania electorală?

mno… ghiciţi… duminică mai sunt şi într-o comisie din asta… de… pierdut timpul pe la urne…

aflu de la arhi că… să bată tobele!… mircea baniciu are blog! nu m-am mai bucurat aşa de când l-am descoperit pe adrian georgescu.
sper ca blogul să aibă o viaţă cât mai lungă şi să ne încânte în scris cum o face prin muzică.

tristeţea şi suferinţa, dar nu pot.

aş vrea să te alin spunându-ţi că o să fie bine, dar nu cred.

aş vrea să-ţi spun unde greşeşti, dar nu-ţi pasă.

şi atunci?…

aş vrea să-ţi spun că plânsul tău are un rost, dar nu-i aşa…

căci lacrimile sunt vărsate pentru cine nu merită, iar cei care le-ar merita nu mai sunt aici de prea multă vreme, iar amintirile am învăţat să le facem indolore.

şi era cât pe aci’ să mă răzgândesc, spunându-mi că nu mai vrea nimeni să asculte aşa ceva în zilele noastre.

m-am răzgândit pentru a doua oară când am văzut un videoclip al unei zuze autohtone… şi mi-am zis că nu-mi pasă ce vor alţii…

şi dacă…